marți, 11 aprilie 2017

“MIGRAAAANȚI sau PREA SUNTEM MULȚI PE NENOROCITA ASTA DE BARCĂ”- de la teatrul “Satiricus Ion Luca Caragiale” - cronica





In el este:
 Precum unei piramide,
toate piesele pot să anime,
Culmea e pe la mijloc,
dar prima e şi ea cu foc,
iar a doua-i colosală,
ultima-i şi ea promitară,
a treia, a patra sunt tot tare,
nu poţi hotărâ care-i mai mare...!


  Mergând la teatru avem din start în minte imaginea de spectator care stă lejer pe un fotoliu şi apreciază, gustă şi memorează aspectele ce-i surâd din comoditatea caracteristică lui pentru actul artistic manifestat pe scenă, nu-i aşa? Însă, dacă acest aspect al comodităţii este contrabalansat cumva, ba cât şi al memorării “aspectelor plăcute” nu mai sunt la fel, deoarece atipicul piesei te-ar împinge cumva la un rol mult mai activ,  tu, ca spectator, fiind chiar pe scenă...?

  Este totul diferit, dacă la asta nu te-ai antegândit… E despre cum ar fi să exişti practic, chiar şi numai pentru 2 ore, în pielea unui migrant aflat în barcă. Dacă nu poţi percepe jocurile psihologice, anumite senzaţii tari, sau pur şi simplu nu te poţi transpune în altul, într-un seamăn, ori numai într-un “amărât” de migrant, atunci cu adevărat că acest spectacol n-ar fi pentru tine. Nu doresc să fac un deserviciu acestui teatru drag mie, ci să te provoc să mergi să-l vezi, să-l simţi, să te laşi cuprins de toate emoţiile ce te vor cuprinde încă de la început, până la finalul piesei, pe tot parcursul căreia nu cred c-ai mai avea măcar un timp pentru vechile tale gânduri rumegate şi poate cam ruginite...

  În orice caz, scena, sala, ori mai bine zis - schimbarea dintre ele, piesa, oamenii, actorii, de fapt comandantul bărcii (ce-ţi va da ordine... musai de executat!), sau echipajul în care tu “spectator” te afli,  dar pare că senzaţiile “dezechilibrate” legate de ea (ceea ce poate trezi nesiguranţă…la unii), marea ce te învăluie şi parcă te “înghite” (dintr- un ecran mare, sunetul puternic..) totul te captează şi te introduce într-o atmosferă în care începi călătoria ca “migrant”.
  Jocul metaforelor psihologice a început şi trăieşti momente “balansate (nu numai de barcă, ci…), de fragmente de viaţă/i ale tuturor felurilor şi genurilor de migranţi, însă poate că şi de unde extrema ei - moartea... nu a ta, desigur! J  
 Este doar jocul psihologic prin care eşti “tras” într-un culoar empatic (sugerat, nu obligat; doar că n-ai cum să nu te transpui tu – om adevărat!)prin care, rând pe rând, din migrantul care eşti în barcă treci prin alte personaje/persoane ce au migrat deja, ori au ajuns la “destinaţie” s-ar spune, însă se află în greul situaţiilor dificile, de altfel. Spectrele şi fragmentele de viaţă ale migranţilor ţi se înfăţişează, se explică, se propun şi detaliază ceea ce vei fi prin perspectiva celor trei dimensiuni: - a ce te aştepţi să găseşti unde migrezi: - ceea ce vei găsi, de fapt, unde mergi; - şi, ce vei face întocmai prin condiţiile ce sunt, dar ţi se impun + obligatoriu să le urmezi ca să supravieţuieşti…!


  Expectanţele sunt variate, însă toate sunt în primul rând supuse presiunii riscului că “suntem prea mulţi pe nenorocita asta de barcă” (de unde şi titlul), dar care mica barcă prin dimensiunea ei filosofică este generalizată la un moment dat şi transpusa la nivel global, prin asocierea cu întregul glob pământesc (mai ales în punctul culminant, spre final). Până acolo, însă, spectatorul-migrant este invitat să vizioneze cu ochii minţii exemplul altor persoane/migranţi, ca prin capacitatea empatiei fiecare este supus reprezentării de a se transpune singur pe sine în ceea ce poate el însuşi ajunge, în funcţie de sex, rasă, pregătire sau chiar religie.
 Motivaţia principală a fiecărui migrant, cât ar fi el de primar, sau chiar primitiv, nefiind aceia că el caută o viaţă sigură, înstărită, mai echilibrată din punctul de vedere al mai multor intemperii naturale, societale sau flagelar-materiale a comunităţii de baştină, ci faptul de a constata prin emigraţiune existenţa vieţii de după moarte… – Asta nedumerire au zis dânşii (migranţii – actorii – transportatorii..) că au..! Astfel această simplă emigraţie ajunge să fie transfigurată, ca orice altă trecere sfântă, spre un pământ “promis”, sau cel mult care le va întrece viziunile unei vieţi promiţătoare.


 Acea călătorie/trecere în veşnicii, în care există Binele Etern, promisă de canoanele sfinte, chiar există oare după aceasta “nenorocită” de plimbare buclucaşă cu barca pe apă sau pe întregul pământ?

  Responsabilitatea oricărui migrant este enormă, referindu-se nu numai la cea pentru sine, ci şi pentru cei rămaşi acasă, pentru care ei la fel trebuiesc “traşi prin acest “traseu” ca să aibe şi ei o viaţă bună – veşnică. Aceasta-i toată filosofia... Precum în “Hamlet”: - a fi sau a nu fi - pe o nenorocită de barcă? Dar, se pare că da, aceasta fiind condiţia nescrisă, neexemplificată, dar atît de inclusă Eternităţii.

 Se distinge o cunoaştere bună, amănunţită dar şi variată a omului(din partea creatorului in primul rand), respectiv a migrantului şi a tuturor ipostazelor şi a sacrificiilor pe care trebuiesc ei să le facă, fiind supuşi atâtor pericole neaşteptate, neprevăzute, neimaginate iniţial de ei, ci doar de autor(d-l Matei Vișniec) şi regizor... Dânşii, nu numai că au imaginat nişte personaje, dat fiind faptul că tot se trăieşte “pe viu”, sau măcar aproape, ci mai sigur că au găsit exemple destule pe care le-au îmbogăţit după natura proprie şi talent…



 Regizorul şi autorul, într-un efort constant, cât şi prin cel concret al actorilor, sugestionează şi “trag” spectatorii într-o 'cursă psihologică de a fi ei înşişi migranţii bărcii, în care practic şi stau, asistă, sunt parte a călătoriei, nu numai pentru că stau la propriu în barcă, ci şi aceia care pot devenii, dacă prin mijlocul acela de transport enigmatic – numit barcă, vor ajunge la destinaţie pe tărâmul mult visat. Acolo unde la un moment dat se asociază tărâmul visurilor cu Viaţa de Apoi, cu Veşnicia, dar pentru care trebuie să suporte ei necazurile tuturor călătoriilor pe care neapărat trebuie să le parcurgă pentru un astfel de scop ce pune în joc tot, chiar viaţa pământească, “pentru că oricum o ai pe cea de a doua”... Ne aflăm şi în acest timp iar asocierea este colosală pentru o asemenea piesa/teatru/mesaj, respectiv învăţătură ce ar trebui de urmat, desigur de către migraţi.

  Barca, adică de la ea se pleacă - de la obiectul cu pricina, în care există presiunea exercitată de faptul că sunt “prea mulţi”, respectiv mai mulţi decât numărul ce iniţial o astfel de “plută” filosofică îl poate suporta, tot la fel cum pentru cealaltă “barcă” – pământul - prin extensie, chiar de este mai larg şi variat, existînd posibilitatea ca migranţii să traverseze mai multe frontiere, în ciuda spaţiului (Schengen) larg, totuşi prezintă cu atât mai mult multe condiţionări...


 Există astfel treceri enorme în aceste jocuri psihologice:
- Transpuneri ale migranţilor în diferite alte personaje ce pot deveni la rîndul lor;
- Transecţionări şi transversari ale politicului actual în cel care poate fi, respectiv al aceluia care nu prevede protecţia unor astfel de “personaje”, dar ‘tragerea’ lui (de către o “consilieră inteligentă”) către unul mai uman, care poate prevede susţinerea unor astfel de oameni. Se schimbă politica printr-o filosofie de viaţă, o întreagă antropologie exemplificată prin fapte, acte şi exemple vii.
- Transpuneri diverse a spectatorului în migrant, dar şi invers resugerarea de a redevenii spectatorul care prin empatie a învăţat lecţia;
- Trecerea mării şi ajungerea pe tărâmul visat, sugerează ajungerea la un nivel superior de înţelepciune – după cum se pleacă dintr-un loc al riscurilor de tot felul, al nevolniciilor şi sărăciilor, echivalează pentru spectatorul ce şi-a învăţat astfel lecţia – Iluminare, chiar Înviere...!


 În orice caz un spectacol ce nu trebuie ratat...!




duminică, 5 martie 2017

INTERVIU CU ACTORUL RICHARD BOVNOCZKI! (II)

Motto:” Teatrul este instanţa supremă în rezolvarea problemelor de viaţă.” Aleksandr Ivanovici Herzen  
În general, prietenos, galant, firesc, deloc teatral, nici măcar în teatru, actorul Richard Bovnoczki are prezenţă pe scenă și este un OM în toată puterea cuvântului...!  
Am avut ocazia să fiu lângă el când se pregătea pentru un eveniment. Mă invitase dinainte la el acasă. Acolo în sufragerie, eu stând pe un scaun, el citind focusat, vorbind şi cu mine totodată, recitind şi recorectând textul pe care urma să-l prezinte la acel eveniment, astfel era episodul... Mă simţeam de parcă picasem într-un moment nepotrivit, dar am uitat curând asta urmărind captivat un colaj actoricesc. Mi-a propus să merg merg cu el – am acceptat imediat, deoarece întotdeauna prezența lui îmi provoacă un izvor inspirant care se menţine. Mă bucuram să văd pe viu pregătirea unui actor, o reprezentaţie, chiar dacă era vorba de un mic moment teatral numai de el montat. Richard îmi povestea altădată că implicarea lui în joc e aceeaşi atât pentru 4, cât şi în faţa a 400 de spectatori, indiferent de faptul că ar fi vorba de o piesa de teatru sau un mic colaj, aşa după cum era să fie acesta. „Diferenţa o reprezintă relaţionarea cu publicul” – completa, dar cred că se străduieşte să o aibe întotdeauna la fel – într-un nivel înalt. Ajunşi la locul evenimentului, urcăm la un etaj doi, unde se observa cât era de aşteptat. Neintrând imediat, gazda ne-a instalat altundeva, moment în care el din nou repeta. Atunci l-am întrebat dacă are emoții, iar el a spus: „-Întotdeauna am, dar mai rău ar fi să nu am...”.
Cine îşi aminteşte anteriorul interviu, respectiv despre situaţia datorită căreia ne ştim, însă este vorba de un întreg proces de cunoaştere a lui. Ne întâlneam anterior pe la liturghii... dar, cea mai mare bucurie o aveam ori de câte ori mă invita la teatru. Am urmărit debutul lui încă din anii 98-99 pe când se afla în trupa lui Dan Puric, fascinat de acele spectacole unice şi celebre, precum „Costumele”, sau „Made în România” şi altele. Le-am vizionat de nenumarate ori, mereu cu sufletul la gură şi respiraţie reţinută... Redescoperindu-l după mai mulţi ani, fiind la fel ca om, cât şi acelaşi actor modest ce nu-şi dă aere, de parcă ar fi fost la început de drum, am sesizat o mai mare dorinţă de a se perfecţiona, mai multă forţă de interceptare şi relaţionare în a face cât mai mult pentru un anumit rol. De aceia, cred că nu avea cum să nu fie cooptat la cât mai multe piese importante precum ar fi „Moskova-Petuski”, prin arhienormul şi singurul rol Costea – dar, şi în multe altele premiate; câteva mai menţionând: „Un tramvai numit dorinţă”, spectacol premiat la Festivalul Naţional de Teatru, FNT 2015, şi la multe alte festivaluri independente, unde Richard a fost premiat a doua oară şi pentru rolul lui - Mitch; de asemenea la festivalul UNDERCLOUD. „The sunset limited" a fost nominalizat la Gala UNITER, la categoria cel mai bun spectacol, ce are în regie pe Andrei şi Andreea Grosu.  

- Mulţumesc...! Spuneai în anteriorul interviu faptul că, deși ai avut multe șanse-întâlniri în traseul tău de până acum pe care-l parcurgi prin artă, menţionai faptul paradoxal că, aceste experiențe încă nu s-au copt în tine, ce părere mai ai despre acest aspect?  
Actorul Richard Bovnockzi: - Nu mai știu exact la ce am vrut să mă refer anterior, dar preocuparea e aceiași la fiecare rol: să reușesc să realizez o construcție rotundă a fiecărui personaj. La acest aspect intră în discuţie vorbirea, felul de a fi, mecanismul gândirii, gama asta gestuală, comportamentul, expresia facială... Ori din a.p.d.v. nu mă pot declara întocmai mulțumit. Pe scenă, aşa după cum se prezintă o piesă anume, spectatorul trebuie să vadă că există un om şi nu un rol. Atunci când se întâmplă asta e minunat!  

- La piesa „Un tramvai numit dorinţă”, în urma căreia ai și fost premiat (FNT 2015)urmăream încântarea și destinderea juriului ce o avea ori de câte ori intrai pe scenă, ba şi a spectatorilor, văzând toţi eleganţa şi siguranţa cu care ai jucat pentru acest rol-om? Ce înseamnă pentru tine un premiu?  
Actorul Richard Bovnockzi: În genere un premiu binenţeles că este o bucurie, dar nu este un scop în sine...!  
- Exista vreun rol care să te fi motivat mai mult pentru a perpetua acestă vocaţie frumoasă?  
Actorul Richard Bovnockzi: Vocaţia însăşi mi-a întărit sentimentul de a face actorie. Rolurile mi-au trezit spaime, bucurii, îndoieli, dar şi convingeri în acest sens.  
Momentul culminant în care am conştientizat prima oară că eu asta vreau să fac – adică actorie - a fost prin anul patru de facultate când repetam la un spectacol de licenţă. Se crease un dialog real, intens, doar de o clipă, dar în care scena vibra sub mine într-un mod unic până atunci. De parcă mi-ar fi strâns picioarele de scânduri şi mi-ar fi spus, „mă simți? Eu te simt. Te ştiu... Te-am aşteptat... Rămâi!” A fost un moment memorabil, chiar de numai o clipă, însă atât de viu resimţit pentru că îl simt şi azi. Orice rol înseamnă o parte din ce însemn eu la perioada respectivă.  

Sunt şi roluri care m-au găsit nepregătit, dezorientat, sălbatic, aşa după cum ar fi Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”... A fost o perioadă în care eram foarte haotic în lucru, incapabil să creez cadrul emoţional şi raţional pentru personaj. Deşi, în ciuda acestui fapt, aveam marea şansă să lucrez cu Yuri Kordonski şi cu o distribuție foarte bună la această piesă...  
- Wow, interesant, ce analize...! Simţire aleasă şi reală a interpretărilor...!  
Actorul Richard Bovnockzi: Da? Ei... Cu alte roluri m-am întâlnit în acele perioade favorabile şi m-am putut bucura mai mult de ele. De aşa natură este toată perioadă de la teatrul „Un teatru”, unde am lucrat împreună cu prietenii actori şi regizori în piese deosebite, aşa după cum ar fi: „Un tramvai numit dorință”, „La ţigănci”, „Livada de vişini", „The sunset limited", toate în regia Lui Andrei şi Andreea Grosu. Pe urma „Hamlet” în regia lui Peter Kerek, şi „Veghe" de Moris Panych în regia lui Dan Lacatuşu.  
–Dar tu joci si la alte teatre, nu?  
Actorul Richard Bovnockzi: Da, colaborez şi cu teatrul Bulandra, Odeon, Teatrul National Bucuresti (TNB), Teatrul Evreiesc de Stat, cel de la Ion Creangă pentru copii, Excelsior...  

Penultimul spectacol, la care am avut premiera anul trecut prin noiembrie, numit „No man's land", în regia lui Alexander Morfov, scenografia Nicola Toromanov, îi am ca parteneri permanenţi pe Mihai Călin şi Ciprian Nicula, şi totul mi-a dat o bucurie deosebită. Distribuția e mare, toți actorii sunt valoroşi. Am avut o perioadă bună de o lună şi ceva în care Saşa, (aşa îi spunem regizorului) Mihai, Ciprian şi eu am forat şi exploatat adâncimile situaţiilor şi ale textului. Simţeam cum personajele noastre capăta puls şi iau viaţă. A fost deosebit. Mă bucur că l-am întâlnit pe Ciprian, un actor foarte tânăr şi matur în lucru. Un talent aparte. Şi că am avut şansa să mă reîntâlnesc cu Mihai pe scenă. Noi mai jucăm împreună şi la ARCUB în piesa „Schneider şi Schuster”. E un partener minunat şi un prieten la fel. Are o doză de nebunie care ajută mult în actorie.  
Acum, adică va fi până în aprile, la Unteatru - căsuţa mea în teatru - am parte din nou de ceva deosebit: - Întâlnirea cu Alexa Visarion! Un mare regizor, o pesonalitate teatrala importantă, cu o experiență foarte mare, atât de teatru cât şi de viaţă, sensibil, sincer şi atent. Cu siguranţă aceia care l-au întâlnit au avut parte de experiențe diferite. Andrei Seusan (partenerul meu de joc) şi cu mine ne bucurăm de o „întâlnire” mai aparte cu dânsul, cred eu.
După câteva spectacole pe care le-a văzut la Unteatru, şi cunoscând în parte ce se întâmplă acolo, a fost atins de dorința de a lucra ceva în acest spațiu. După lungi consultări şi căutări a optat pentru o piesă mai puţin cunoscută la noi, de-a lui Eugene O'Neil - „Hughie”. Se joacă în două personaje. Lucrul pentru ea este o întâlnire elaborată şi profund abordată! Îmi place.  
- După atâtea activităţi îţi mai rămâne timp liber?  
Actorul Richard Bovnockzi: Împreună cu Andreea, soția mea, în domeniul lui, încercam să ne facem programul în aşa fel încât timpul petrecut în familie să fie cel mai puţin afectat. Este o luptă...  
- Legat de acest aspect, cineva spunea că: „Sufletul nu are vacanţă!” Ai o legătură cu Dumnezeu cred, ne-ai putea împărtăşii din experienţa ta?  
Actorul Richard Bovnockzi: E totuşi un lucru intim şi mi-l păstrez. Spun doar atât, anume că: relaţia mea cu Dumnezeu, cu Iubirea Lui, este una permanentă, orice aş face şi oriunde aş fi. EL însemnand, de fapt, Iubirea Absoluta.  
- Femeia în general te-a ajutat/inspirat în cariera ta, bănuiesc... cam ce ai putea comenta?  
Actorul Richard Bovnockzi: Bineînţeles că m-a ajutat. Fără mama nu îţi puteam răspunde la aceste întrebări. Sanda Manu a fost profesoara mea dragă de actorie. Soţia mea mi-a umplut viaţa şi mi-a născut doi copii – Minuni!!  
Şi, nu e spaţiu suficient în această rubrică ca să vă mai spun.  

Cam care ar fi diferenţa dintre doi actori cu aceiaşi pregătire?  
Actorul Richard Bovnockzi: Poi, e simplu: Persoana, Educația, Experienţa de viaţă, Şcoala şi nu în ultimul rând Experienţa Profesională.  
-Ce părere ai despre telenovele?  
Actorul Richard Bovnockzi: Produse strict comerciale... majoritatea sunt facile şi de proastă calitate din care doar câteva depăşesc acest statut. Fac parte din gama elementelor de îndobitocire, vorbind de cele de proastă calitate. Subiecte sociale uşoare, aşa după cum ar fi dragostea între doi tineri sau adulţi, probleme în familie cauzate de sărăcie, ori sunt foarte bogate si altele sunt problemee, etc. . Se lungesc pe episoade foarte lungi, datorită unor intrigi sau obstacole, le face ca în aparenţă să pară imposibil de nerezolvat, dar de aceia –vezi Doamne - ajung să fie triumfătoare. Generaţia a treia şi nu numai, îşi crează o dependentă de aceste telenovele. Îşi aranjează programul zilei în aşa fel încât la ora telenovelei să poată să fie în faţa televizorului. E înspăimântător.... Dar, asta e dintotdeauna. Cervantes tot cu asta lupta, anume cu valul nestăvilit de romane cavalereşti de proastă calitate. Din asta s-a şi născut „Don Quijote”. Prin aceste telenovele se mai nasc scenarii, piese de teatru, filme, inteligente care comentează acest fenomen. Personal nu le gust, nu mă regăsesc în asta, consider că vocația şi datul meu sunt dăruite pentru ce intra în sfera artei.  

Ţi-aminteam că în acest gen mai sunt şi mici excepţii. M-am referit la o telenovelă argentiniană „Muneca brava" din anul 1998, anul în care am văzut eu câteva episoade din această telenovelă. Imaginea, scenariul, regia şi jocul ei actoricesc depăşeau cu mult nivelul telenovelei. Am urmărit anume mai multe episoade pentru a vedea dacă această calitate se păstrează pe parcurs. Şi, da, se păstra. Rareori dădeai de un episod mai slab. Reuşeau să fie inventivi şi proaspeţi. Era clar că şi-au dorit asta. Numai că acest gen de telenovelă este foarte, foarte rară.  

- Actualmente în teatrul nostru românesc, sau în producţia de cinema, consideri că se face artă?  
Actorul Richard Bovnockzi: – Se face şi artă... În general arta a fost mai rară cred eu, dar întotdeauna a existat, căci altfel vedeai numai maimuţe pe stradă, deoarece s-ar resimţi automat în societate o lipsă spirituală. Numai prin faptul că domina comercialul şi proasta calitate a rolurilor în sine, ce să mai spui de interpretare sau altceva, n-ai ce comenta. Arta reprezintă insula aia mică, dar ce are un rol determinant-hotărâtor, din cauză că impune nişte valori care imprimă, determină devenind valorile active, tractează societatea după ea. Este vorba despre acea hrană sufletească, ce nu numai că hrăneşte, dar şi educă şi face asta chiar pe cei aflaţi la vârste înaintate, care, probabil, nu mai aveau aşa pretenţii, sau nu mai credeau că mai pot învăţa.  
- Cam pe cine şi ce modele ai?  
Actorul Richard Bovnockzi: – Am multe modele demn de urmat, atât în ţară cât şi din afara graniţelor. Dar învaţ permament si de la colegii mei. Multumesc! 



Interviul se mai afla si:  http://confluente.ro/valerian_mihoc_1487535598.html

Pentru că azi împlineşti o varstă:

Simplitatea ți-e prieten fidel,
Dorința de a fi tu în orice fel,
Vocației-rol de a nu te dezice,
Artei de a nu-i juca feste piezișe..
Prin fiecare rol, Rolul îți joci,
Eforturile-ți nu le mai socoti,
Numai Arta în toate să primeze,
Frumosul ei să fie pe metereze..
Drag prieten, de ziua ta îți doresc în continuare roluri care să-ți continue ”Rolul” ce ai găsit de cuviință că-l ai în ceea ce ți-ai propus și ceea ce dorești să împlinești prin tine, căci talentul oricum mereu e lângă tine, dat fiind faptul ales cum în sârguința continuă ce o manifești, îl menți mereu treaz, vivace, superb..! Acestea fiind, îți doresc numai să te ocrotească Cel de Sus și să te te iubească în continuare!
La mulți ani Fericiți, Ricki!!


joi, 19 ianuarie 2017

OM PRINTRE ROMÂNI - MAESTRUL SIMPLITĂŢII POETICE, DOMNUL MIHAI LEONTE – INTERVIU.

POEZÍA, arta poetică, în ciuda dorinţelor nu se lasă cunoscută de către toţi aceia care ar dori aceasta şi încearcă s-o ,,stăpânească” prin multiple şiretlicuri în ‘’forme (fără fond’’ )…,,ce din coada au să sune” - după cum spunea Marele nostru Poet – Eminescu, pentru simplul fapt că nu trebuie s-o domini, ci simplu s-o ai, nu trebuie s-o cunoşti aritmetic, ci să existe, iar pentru faptul existenţei s-o iubeşti! N-o iubeşti (iubirea fiind culmea cognoscibilităţii), atunci o risipeşti! Dar, de faci asta, dacă o laşi să curgă lin prin sistemul ‘’limfatic’’ al existenţei, nimic mai simplu, te iubeşte şi ea pe tine! Iubeşti inspiraţia Izvorului ei dătător şi tămăduitor a toate prin Cel de Sus, a-toate-Iubitor, Emanator de energie şi Lumină, te iubeşte şi EL. 

Fără existenţa Lui Dumnezeu simţită în persoana proprie şi fără unificarea existenţei a ceea ce sălăşluieşte în interior – din Datul de sus – cred că e puţin probabil să poţi înţelege Fluxul Poetic ce trece printr-un om sau chiar prin propria fiinţă. Atunci cu adevărat ai putea să cauţi a ,,stăpâni’’, din nevoia ‘’nenăscută pe fondul altor nevoi nesatisfăcute, a altor multiple artificii, îmbogăţind ,,metaforele”(chipurile nepracticate), făcând să ,,lucească” vocabularul, folosind imagini cât mai ,,adecvate” (căci de vulgaritaţi nici nu ne sinchisim), transfigurându-te sau schimonosindu-te empatic sau ,,limfatic” - depinzand de ameţeli - pentru cât de implicat ai fi ş.a.m.d., dacă nu ai în tine acel Izvor - e totul degeaba. Izvorul sau Fluxul Poetic există deja din pruncie, se dezvoltă printr-o cultură vastă, creşte sub oblăduirea unor studii şi gânduri profunde, cunoscând şi alte stiluri ale altor poeţi, decât stilul/-urile pe care ai putea să le abordezi. Dar, dacă nu ai nimic de zis, e tot degeaba… 


După cum ar fi - maestrul ‘blând’ al poeziei - să spunem aşa, crescând chiar prin simplitate şi modestie, dar crescând insesizabil, vârtos, fără prea multă manifestare şi prin reţinerea vivacităţii energetice captată cu sârguinţă din Izvorul său lăuntric permanent (unde nu pătrund prea mulţi), a ajuns precum un Longeviv al poeziei, un Maestru al Frumuseţilor Simplităţii Poetice, domnul Mihai LEONTE. În atenţie, a nu se citi ‘’simplu în sensul de ‘’sărac, ‘’nediversificat, necompactat cu multă înţelepciune în acele cuvinte simple, ba dimpotrivă! Cine apucă să citească două versuri ale dumnealui cu siguranţă va fi captivat: 

,,Mulţumesc pentru urări, 

Multe peste aşteptări, 

Acesta e al meu răspuns, 

Nu vreau să îl ţin ascuns! 

Nu ştiu ce mai îndrug! 

S-aveţi în case belşug, 

Masa plină cu de toate, 

Să trăiţi în sănătate!” – maestrul Mihai LEONTE 

Aho, aho! –am răspunde. 


- Dovadă că este aşa, stau chezăşie două fapte măreţe, unul neaşteptat pentru un om de litere, iar altul primit plocon fulgerător pentru întreaga activitate: numirea unei biblioteci cu numele său, de asemenea şi a unei străzi. O să spuneţi că contează faptul unde.. însă, o întrebare simplă: câţi oameni distinşi, sau mai puţin, au primit o asemenea onoare, pentru ca încă din timpul vieţii să-i fie numită cu numele ce îl are măcar o uliţă din cătunul de pe munte? Doresc în primul rând să vă mulţumesc pentru onoarea făcută! 


,,Dansând pe un parchet de constelaţii, 

Oricine îmi va spune visător, 

Dar nu va preciza în care spaţii, 

Mă voi limita ca muritor.” 

Poetul Mihai LEONTE: Mulţumesc, dragul meu, pentru cuvinte prea mari..! 

Denumirea uliţei pe care am copilărit a primit numele de Mihai LEONTE cu ceva ani în urmă printr-o hotărâre a Consiliului Local al comunei Buneşti - Suceava. De asemenea numele bibliotecii săteşti din Petia a primit numele de: Biblioteca Mihai LEONTE tot printr-o hotărâre a Consiliului Local, com. Buneşti. Dintr-un consiliu local fac parte aleşii mai multor partide care analizează mai multe propuneri, după care iau o decizie finală. Nu putem trage concluzii despre ce şi cum fac cei care conduc alte localităţi. Denumirile acestea se dau după ce s-au parcurs anumite treceri pentru aprobare. Iar această aprobare vine după ce mulţi specialişti în domeniul respective şi-au dat acordul. 


Dacă am primit o Diplomă pentru poezie în Japonia şi cea menţionată de la Geoagiu, am primit un mare CADOU din partea comunităţii locale din comuna Buneşti- Suceava, prin numirea Bibliotecii din Petia cu numele Mihai LEONTE, datorită implicării mai multor factori precum; Primarul comunei Buneşti, domnul Gheorghiţă BERARU sprijinit de Consiliul Local, de bibliotecarul Ionel ŞTEFAN, conducerea Bibliotecii Judeţene I G SBIERA Suceava. Parohia Bisericii din Petia cu Hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril prin preotul Paroh Constantin TUDOSĂ mi-a înmânat Diploma de Ctitor în 21 septembrie 2014. 

- Maestre, oare cum aţi primit aceste distincţii, v-au luat prin surprindere bănuiesc, şi care au fost cele care le-au precedat pe acestea, daca ne puteţi enumera câteva dintre ele? Ori, pentru că azi împliniţi o vârstă onorabilă, vă doresc: -Mulţi ani fericiţi în continuare şi sănătate!! 

 
 Poetul Mihai LEONTE: Mulţumesc, să fie la toată lumea! Când eşti plecat dintr-o localitate de foarte mulţi ani şi oamenii încă îşi mai amintesc de persoana ta, înseamnă că nu te-au uitat şi îşi aduc aminte frecvent de tine. Având în vedere că, fiind foarte departe de satul Petia, de comuna mea, am scris despre acele locuri ca şi cum aş fi locuit şi trăit printre locuitorii acelor meleaguri în continuare. Astfel este un lucru cert că am intrat încet dar sigur în sufletul locuitorilor din comuna mea Buneşti – Suceava. 





DA, anul 2014 a fost pentru poetul Mihai LEONTE un an bun. Spun asta cu cea mai mare sinceritate. Am reuşit să tipăresc două antologii personale, una în proză; AMINTIRI MINIERE de peste 400 pagini lansată în 19 ianuarie 2014 şi una de versuri MOZAIC AFECTIV cu peste 300 pagini, care a şi fost premiată la Festivalul Naţional Ion Budai DELEANU de la Geoagiu. Am tipărit şi volumul de autor MEMENTO AUSTER 2014. 

-După câte ştiţi şi cunoaşteţi dumneavoastră, cum ar trebui să fie un om care ar avea cel puţin pretenţia ca să-i reziste/persiste în timp opera? Mă refer la faptul că dacă ar fi bine să-şi perpetueze un interes major personal pentru propria operă la care să încerce să capteze să-i facă şi pe alţii să adere..? 

Maestrul Mihai LEONTE: Personal nu pot da un răspuns unei asemenea întrebări, fiindcă nu mi-am propus vreodată să realizez ceva care să fiu sigur că va place cuiva. Am scris doar ce am considerat că place sufletului meu sau inimii mele. Am scris prin ce am trecut, ce am simţit legat de experienţele mele, ce am văzut. Prin intermediul internetului am aflat că foarte mulţi cititori au apreciat scrierile mele, care descriau ceea ce şi dumnealor trăiseră contopind scrierile mele cu viaţa unor persoane care doar citiseră ce am scris. 


Nu cred că e frumos, ba sănătos nu este în primul rând, să alergi după ceva prea frivol, referindu-mă aici la gloria efemeră. Scrierile tale dacă ai reuşit să le şi tipăreşti, vor rămâne atât pe hârtie cât şi în memoria cititorului – e toată lauda, bucuria şi cinstea unui scriitor. Doar cititorul va decide ce este memorabil la acesta. 

 
 - Dumneavoastră ce credeţi, prin prisma vastei experienţe pe care o aveţi, un poet care are mai multe cerinţe exprese da a fi apreciat ar avea azi mai mulţi admiratori decât altcineva ce nu are niciuna? Dacă astfel un asemenea poet capătă mai repede admiratori, ori dimpotrivă? 

- Maestrul Mihai LEONTE: Pentru un autor nu consider că este necesar să solicite în mod expres şi nici nu are cum să poată a cere să fie apreciat în vreun fel sau altul. Pot exista aprecieri de faţadă, însă chibzuirile cititorilor vor veni de la sine dacă scrierile autorului spun ceva care să intereseze pe un anumit cititor sau mai mulţi. Nu pot da un verdict în acest sens. 


-În ciuda faptului ca abia prin anul 1999 au început a fi publicate materialele dumneavoastră, undeva menţionand că ,,târziu”, ori altcineva a spus aceasta? Dumneavoastră ce credeţi, oare nu poate fi numit poet cineva care gândeşte în versuri fără a scrie, luând iată un exemplu – Cyrano de Bergerac? 

,,Dând concerte-n galaxii universale, 

Ca solist al propriului meu eu, 

Îmi voi etala şi calităţile vocale, 

Dar nu le voi avea mereu.” 

- Maestrul Mihai LEONTE: DA, de abia din anul 1999 am început să tipăresc, ceea ce încă din anul 1958 am scris, adică scriu continuu. Menţionez că debutul meu tipărit a fost în ziarul Turda Nouă în 4 iunie 1963. Posibilităţile materiale de a tipări câte ceva din scrierile mele au venit în acel an 1999. De abia în anul 2004 am reuşit să-mi tipăresc primul volum cu ISBN, acesta fiind APOGEUL METAFORIC. Fiindcă în anul 2004 am primit o sponsorizare destul de consistentă de la Primăria oraşului Moldova Nouă dar şi de la alţi sponsori din oraş. De aici au pornit multe tipărituri cuprinse în peste 2000(douămii) de pagini A5 cuprinse în volume personale şi multe în antologii diverse. 


-În general, toţi care vă pot vedea vă şi simt cum sunteţi, vă caracterizează ca pe un om modest, altruist, chiar simplu, preocupat să nu deranjeze pe nimeni, să stea la locul lui, dar să-şi continue treaba. Şi totuşi , dacă există ceva pe care dumneavoastră aţi fi vrut ca toţi aceşti oameni să recunoască anume în personalitatea pe care o aveţi , iar dânşii să nu cunoască acest lucru, există acel lucru unic? 

- Maestrul Mihai LEONTE: Deocamdată nu am simţit că sunt altfel decât alţi oameni. În meseria mea de miner, trecut apoi prin multe grade ale meseriei, până la maistru principal minier, m-am comportat cu subalternii, cât şi cu colegii, în aşa fel încât să demonstrez că sunt omul cu care se pot înţelege. Asta a însemnat că am fost întotdeauna lângă ei. Ştiu că, am oferit doar ce am avut, dar asta mai mult decât alţii. Am scris pe undeva că am oferit cititorului doar părţi din sufletul meu - ceea ce am mai preţios! De multe ori, poate că, nu reuşesc să mă cunosc eu însumi prea bine, ce mari pretenţii pot avea de la ceilalţi? Nu pot spune că am ceva de ascuns. 
+MAMA NU AR FI ADMIS...autor Mihai Leonte


Dacă se poate o prezentare a dumneavoastră. (Ce aţi făcut mai des, cu ce v-aţi ocupat, ce abilităţi în afară de scris mai aveţi, etc.) şi cum v-aţi caracteriza în totalitate prin lumina acestor lucruri/fapte/împliniri? 

- Maestrul Mihai LEONTE: Această întrebare este foarte complexă. Sincer fiind, de obicei, nu ştiu care ar putea fi acele ‘’abilităţi? Totul e transparent. Mi-a plăcut să fiu cu oamenii şi să îi ajut cum pot mai bine. Din acest motiv am muncit în munca de sindicat mai mult decât în alte munci. Pe cei din jurul meu am căutat să-i ajut pe cât am putut, fie ca şi colegi sau subalterni, chiar pentru a se ridica pe ei înşişi mai sus. Dovada cea mare cred eu că este şi acea faptă, precum că, după pensionare am iniţiat şi înfiinţat o Casă de Ajutor Reciproc a Pensionarilor în oraşul Moldova Nouă. La această iniţiativă am avut sprijinul foştilor subalterni, colegi şi colaboratori cu care am lucrat. Acum colaborăm în continuare. 

-Până la această vârstă pe care o aveţi, consideraţi că aţi făcut tot ceea ce este/ a fost posibil, sau poate că este ceva care aţi fi dorit a realiza, dar e imposibil de realizat? 


Maestrul Mihai LEONTE: Dragul meu, nu am avut niciodată dorinţe deşarte, pe care prin absurd să fi dorit să le realizez… Am avut doar aşteptări, dorinţe, chiar vise realizabile. Aşa se face că ajuns la vârsta de 74 ani sunt mulţumit de ceea ce am realizat. Un citat spune: ‘’Că un înţelept este fericit cu ce are’’. 
 
 Am auzit şi eu că termenul de ‘poet’- persoana care creează poezie, dar şi visează – are uneori în vorbirea cotidiană un iz neplăcut, fiind folosit în sens eufemistic, dar, după cum nu prea încerc să jignesc pe nimeni, iau în serios orice cuvânt, mai ales despre acesta care mi-a oferit atâtea satisfacţii spirituale nu aveam cum să-l iau în derâdere, oricât ar face aceasta alţii. 

-Maestre, la capitolul muze, se distinge cu ochiul liber la dumneavoastră că muza cea mai puternică încă mai continuă să existe, cred, în suflet chiar şi după ce nu mai e….. 

Odihnă veşnică în pace! 


Dacă puteţi comenta, există vreun episod sau mai multe din ce nu puteţi uita..? Alte muze pe care le aveţi vin în colaborare cumva tot cu răposata soţie? Vă foarte mulţumesc! 

Maestrul Mihai LEONTE: Mulţi cititori consideră ca muze - ‘’muză’’ - fiind ceva care îţi oferă surse noi de creaţie. Trebuie să se înţeleagă, anume faptul că, muza sau muzele nu sunt neapărat femei! Muza creaţiei trebuie şi chiar este deseori mediul căruia îi aparţii, cunoştinţele de orice fel. Dacă am scris despre soţia mea încă de când am cunoscut-o, adică din anul 1967, se poate distinge asta între scrierile mele. Că apoi am redat mai detaliat în scrierile mele despre episoade trăite înainte de căsătorie, toate au fost în consonanţă cu spiritul care m-a dus la acel mariaj fericit, o căsătorie alături de soţia mea de peste patruzecişişase de ani. O viaţă de om.. Mediul de viaţă al oricărui om este el însuşi o muză. Depinde doar de autor ce va selecţiona din multitudinea de teme pe care le are la dispoziţie. 

Mulţumesc distinsul meu Valerian, pentru faptul că m-ai adus în multe cazuri pe un tărâm special, cel al sufletului meu! 

Să auzim numai de bine… !

19 sept 2014-Inaugurarea Bibliotecii"Mihai Leonte" -Petia - în Petia, Suceava, Romania.






Interviul se mai afla si la acest link:


duminică, 15 ianuarie 2017

EMINESCU - ”Voievodul Stejar!" al limbii Române


Multe trec şi multe vin, nu chiar fără suspin.. 
Cum şi aste râuri trec pe-un cer, nu fără chin, 
Munţii şi câmpiile, dealurile şi iasomiile, 
Cântecele de doine şi Domnii cu vitejiile, 
Tot ce-i străbun şi stabil pe acest pământ, 
Ce-i mai Bun pe-aici, senin, umil şi Sfânt, 
Toate ne-amintesc de Seninul fără teamă, 
De schimbau actorii-n scenă dintr-o „gamă”... 

Trecut-au anii peste noi, dar de El încă se zice, 
Fameni duioase mistere n-au cum să despice, 
Nici a se dezice de Dorul ce ne mai cuprinde, 
De-al nostru Emin, Iubirea n-au cum a o stinge, 
De unde El sus a înălţat-o n-au cum a prinde, 
Că nu mai au sete şi nici suflet de-al vinde, 
N-au cum a cuprinde ce pe El din şes îl mişca, 
Poveşti, eresuri ce țara asta n-o să mai dea... 

Gânduri ce-n fruntea-i de copil ÎL însenina, 
Cu-nțelesuri pline de-nţeles, la alţii o povară, 
În urmbre ce mințile pe-acesti mulţi împresoară, 
Cu idei ‘mari boicotare în aşchii de om scoboară, 
Nu doar din al tainicului Dor de-ai tăi, de ţară, 
Ci de-al banului foc, prin ce Dorurile-şi uscară, 
În flăcările iadului, prin fundul lui să moară
Meargă, să nu se mai arate fără să-i doară...

Trecut-au anii, dar tot pe buze româneşti se află, 
Parveniţii şi asupritorii chiar toţi subiţi - să fiarbă, 
Iar când mai bate clopotul poleit Unirii cu aramă, 
Chiar şi numai din suflete să dispară orice vamă, 
Să simtă orice român care îi e şesul şi simţirea, 
Din spiritul Eminescului în haru-i dumnezeirea, 
Să-L declame Preşedinte onorific pentru români, 
Să n-aştepte ”ploaia de la cei cosmopoliți și haini... 

Grafica si model de imagine: d-l Mihai Cătrună 

Vă mulțumesc!  

Cateva pagini dintr-o carte veche ce vorbesc despre viata poetului.