Motto: In el este:
Precum unei piramide,
toate piesele pot să anime,
Culmea e pe la mijloc,
dar prima e şi ea cu foc,
iar a doua-i colosală,
ultima-i şi ea promitară,
a treia, a patra sunt tot tare,
nu poţi hotărâ care-i mai mare...!
V-am dat teatru vi-l
păziţi
Ca un locaş de muze
Prin el curând veţi fi
vestiţi
Prin veşti departe
duse
(Matei Milo)
Comparativ cu alte
popoare, care n-au avut atâtea confruntări repetate cu forţe obscure (popoarele
migratoare) şi mari puteri, mai mult sau mai puţin creştine, noi romanii ne-am
cam întârziat cultură proprie... După cum se vede s-a întâmplat involuntar.
Însă, în momentul izbucnirii acesteia multe s-au mai întocmit şi multe minţi
luminate gândirea noastră autohtona a făurit. Acest nume dintre marii şi primii
cronicari – G.Ureche – apoi primul teatru romanesc (1852)şi mulţi alţii autori, incepand Cantemir, până la Eminescu,
ce reprezintă culmea gândirii noastre româneşti, cât alte nume ce au continuat a evolua
în orice domeniu. Dar, iată că acesta gândire a dat naştere alteia care aruncă
în aer incultura, ca apoi să pună baze solide unei culturi solide. Aceasta tind sa cred ca este satira şi a
plecat de la întemeietorul aşa-zisului curent – Ion Luca Caragiale, prin satirizarea tipologiilor umane.
Posibil ca, doar văzând pe viu, să zic aşa, o
piesă de teatru a acestui impresionant dramaturg, realizezi cât de mult se
“asortează” baza acestui teatru cu gândirea lui Ion Luca Caragiale, în sens de
asemănare izbitoare. Şi, nu avea cum că o gândire precum cea a maestrului Sandu
Grecu să nu fie asemănătoare cu cea a prestigiosului autor, dat fiind faptul de
a dori zeflemisirea aspectelor negative ale politicului cât şi a mecanismelor
“obscure” prin care se determina influenţarea societăţii întregi prin acestea.
Satirizându-se tot ceea ce reprezintă acest lucru şi mai ales înlăturând ce ar
cuprinde satira, ar însemna curăţirea sistemului... Dar, aşa după cum
personajele Caragiale nu bănuiesc, nici comicul iniţial pe care-l isca, cu atât
mai puţin politicul asemănător inclus penibilului satirei. Se spune că trebuie
să ai obrazul gros pentru că mulţi dintre cei cu astfel de funcţii publice să
le ocupe şi să se întâmple pentru mult timp..
Asemănările de gandire si de optica societala dintre dramaturg şi regizor/director
de teatru merg până acolo că s-au introdus personajelor asemănări cu politicul
autohton, cu problematica principală în care e cuprins, dar păstrându-se
procedeele compoziţionale, desfăşurarea de bază a conflictului, limbajul
autorului, dansii au mai introdus ceva termenii specifici gândirii acestui tărâm
românesc.
Deci, sunt asemănări şi diferenţe, dar de aşa natură că toate
sensurile nu se prind de la simplă privire. Cum şi fiecare rol se îmbogăţeşte
şi actorul devine mai bun într-un rol pe măsură ce îl joacă, sensurile se
multiplică.
Asemănarea mai mare dintre autor şi regizor se distinge mai mult acolo ca ambii sunt fini observatori ai societăţii şi ai omului,
ca apoi să-şi dea repede seama de ceea ce nu-i prea normal. Ion Luca Caragiale,
fiind un om cult, desigur că nu avea cum să inventeze totalmente asemenea
tipologii umane, unul şi unul, şi să le redea viaţa în aşa fel încât să existe
în mai multe forme acolo unde sunt romani, el având desigur la baza nişte
“modele”.
La Teatrul Satiricus Ion Luca Caragiale se joaca si in sala.
Sub imperiul geniului său a descoperit în societate ceea ce avea
nevoie, a căutat cumva să le înţeleagă şi le-a transpus în aşa măsură ca satira
o crează personajele singure, ba chiar am spune că se satirizează ele între
insele la un moment dat, ca apoi în exterior să se vadă aceasta. La acest autor
genial, de aceia a şi fost iniţial contestat, căci nu toată măiestria lui s-a
distins din prima, de pildă după cum ar fi sensurile numelor personajelor, aşa
după cum G.Ibrăileanu a descoperit mai târziu.
