[Premiul pentru Cel mai bun actor i-a fost acordat lui Richard Bovnoczki, pentru rolul Gavrilescu din spectacolul „La țigănci”, regia Andrei și Andreea Grosu – producție Unteatru.]
Motto:
Există poezie, artă retorică, există artă picturală şi/sau orice altă
iscusinţă artistică, însă fără cea a teatrului toate celelalte arte ar
fi avut de suferit, ar fi fost neîntrupate, trunchiate chiar, pentru că
nu există expresivitate mai multă în niciuna dintre acestea şi nu se pot
manifesta cu aceeaşi încărcătură afectiv-intelectuală ca în actorie.
Arta teatrală le îmbogăţeşte pe toate celelalte, prin întruparea
personajului în actor, prin întruchiparea expresiei în om, chiar poezia
însăşi îşi regăseşte valoarea din dimensiunea ei profundă prin actorie.
Această
artă ar presupune că actorul se cunoaşte pe sine şi pe alţi oameni
(personajele în cauză), îi înţelege, îi iubeşte ca pe sine, se simte
apropiat de orice om şi poate să-i transmită uşor mesajul creatorului
cât şi pe al său personal. Un actor fără de iubire faţă de oameni nu
este întocmai aşa, ci doar un infatuat, o “vedetă” egoistică ce caută
doar un succes rapid, dar facil, folosindu-se de trucuri şi de ‘farmece’
fizice pentru apreciere.
În
acest fel, arta actorului necesită efort interior maxim, deoarece
printr-o spiritualitate profundă îşi însuşeşte exerciţiul de a lucra cu
sine însuşi, efort care de alfel să fie făcut uşor ca printr-un exces de
zel, având la bază instrumentele ce se impun prin acesta muncă. Primul
instrument al actorului s-ar presupune că este – memoria, cea mai utilă
pentru necesitatea învăţării unui rol, posibil.. Ori, aceasta fără de
acea înţelegere logică a textelor, fără de capacitatea empatică (în
rol), iubire a oamenilor şi a expresivităţii lor ar fi seacă. De aceea,
afecţiunea este alt instrument ce susţine întregul „antrenament” al
actorului, dar mai ales a memoriei lui, căci numai după ce a ’reţinut’
trăirea afectivă a unui personaj sau rol, actorul ar putea ‘ataşa’
încărcătura sa afectivă şi mesajul său personal aceluia original. Alt
instrument, s-ar putea presupune că este – disciplina – ceea ce fără un
efort constant, ordonat si cu o repetitie punctuală, poate că nimic
autentic nu va ieşi din interpretarea a ceea ce s-a învăţat, care
însuşită s-o retransmită astfel lumii prin metafora autorului redat.
Dar, cu siguranţă mai multe în acest sens vom afla de la interlocutorul
nostrul, actorul Richard Bovnoczki.
[”Moscova- Petuskin” de Venedikt Erofeev, regia Theodora Herghelegiu. Cu acest rol, actorul Richard Bovnoczki a obţinut Premiul Gala Star la Bacău, în 2007]
V.M.-
În primul rând îţi mulţumesc pentru acceptul de a te intervia! Din câte
ştiu îţi plac oamenii în general, fiind sociabil şi înclinat de ai
înţelege, te empatizezi uşor. Oare cum s-ar numi mobilul tău interior,
poţi comenta aceasta, te rog?
Actorul
Richard Bovnoczki: -Şi eu îţi mulţumesc pentru ideea de a mă
intervieva, dar, înainte să-ţi răspund la întrebare, aş vrea să fac
nişte precizări la introducerea ta.
V.M.-... da? Aa, ok! Chiar te rog!
Actorul
Richard Bovnoczki: Cred că fiecare artă are ceva de sine stătător şi că
fiecare în parte ar putea exista şi fără arta teatrală. În niciun caz
nu sunt mai sărace fără teatru. E adevărat arta teatrală le poate uni
într-o idee. - În ceea ce priveşte percepţia precum că actorul trebuie
să-i iubească pe oameni – înţelegerea este cam greşită.
Nu
este o regulă şi nu e un criteriu de selecţie, nici măcar în acei paşi
de început ai vocaţiei. Ideal aşa ar fi, dar nimeni dintre impresari,
directori de teatru, regizori nu vor refuza un actor să-l solicite
pentru aptitudinile sale doar pentru că nu ar iubi oamenii. Natura
profesiei ar trebui să te facă să te cunoşti mai bine, să cunoşti
structura ta ca fiinţă umană în general, dar asta nu-i caracterizează pe
toţi actorii. Micile vedete nu sunt “vedete” pentru că iubesc oamenii,
ci pentru că producătorii care se ocupă de imaginea lor vând mai bine
ceea ce vor ei, îi fac mult mai vizibili decât sunt, în mod ostentativ
chiar. Vrei nu vrei îţi intră în cap figura lor în virtutea promovărilor
genului respectiv, a publicităţii din jurul acelora ce devin astfel
nişte mici „zeisori” pe care doreşti să-i mai vezi.
V.M.-Adevărat!
Cumva spuneam de un „ideal”, facând o comparaţie, menţionam termenul de
‚vedetă’ pentru al exclude din start, mai ales acum. E mult prea uzitat
şi uzat, aplicat fiind unor indivizi care nu au făcut chiar niciun
efort interior pentru al merita...
Actorul
Richard Bovnoczki: -Întocmai! Continuând ideea cu – arta teatrală –
amintită de tine, ea nu depinde numai de o singură persoană, ci de munca
colectivă în care dramaturgul, regizorul, actorul, compozitorul,
coregraful, scenograful şi fiecare din echipa tehnică îşi are rolul
aparte bine prestabilit fără de care nu poate lua naştere opera
teatrală. Asta doresc să subliniez, anume că, în fapt creaţia din cadrul
teatrului este o contribuţie colectivă chiar dacă procentele creaţiei
se pot împărţii actorilor de pe scenă.
Forma
finală e un întreg compus din participarea fiecăruia. Evident conceptul
regizoral asupra dramaturgiei dă notă întregului, dar pentru a realiza
împlinirea conceptului e nevoie de toată echipa. Copilul care se
foloseşte astfel de participarea şi contribuţia fiecăruia din echipa de
creaţie este - actorul, acela care compune prin arta lui proprie tot
ceea ce vine în slujba concepţiei prevăzute, materializând cuvântul
scris de pe hârtie în acela dorit, adică în noţiunea, coregrafia şi
scenografia planificată. Ori, dacă vrei să ne lăudăm un pic, atunci
putem spune că actorul – este singurul membru din echipa prevăzută unei
piese teatrale fără de care/în lipsa lui, nu se poate face teatru!!
V.M.-
Mă bucur de completare, de faptul că şi tu nu întâmplător vii cu
remarca precum că în orice domeniu, oricare om se împlineşte dacă
iubeşte ceea ce face, dacă iubeşte semenii..! Mulţumesc!
Actorul
Richard Bovnoczki: -Aaa, în legătură cu 'instrumentul' amintit...
memoria.. posibil că, doar din afară privind impresionează trebuinţa
prin care actorul trebuie să reţină cât mai multe lucruri: text, mişcare
scenică, coregrafii, şi ceea ce mai presupune fiecare punere în scenă,
însă nu asta este baza. Memoria este doar o parte importantă din
„necesarul total” al unui actor. ’Instrumentul’ cu care lucrează actorul
e unul mai complex - este întreaga lui fiinţă!
[Dana Cavaleru şi Richard Bovnoczki, membri ai Companiei „Passepartout
Dan Puric” şi protagoniştii spectacolului independent „Contraste”]
De
fapt, instrumentele actorului sunt toate procesele şi mecanismele
psihice cât şi cele fizice, adică ceea ce are tot omul este cizelat şi
perfectat. În categoria instrumentelor fizice intră expresiile:
mimico-faciale, gestuo-posturale şi corporale în ansamblul corpului
fizic (gesturile), determinate desigur de atitudini, deci de psihic.
Expresiile fizice fiind astfel preîntâmpinate şi dictate de cele
psihice. În complexul proceselor acestora (urmate de mecanismele
fizice), sunt incluse: gândirea, afectul, vocea.. Despre aceasta din
urmă am putea spune că, în mod normal, este un mecanism fizic, dar în
fapt pentru actor e un instrument dificil de perfecţionat şi de bază.
Limbajul pentru actor este un instrument – “foarte psihic”- dacă putem
spune astfel, pentru că este o artă în sine. Memoria, iată ajungem să
spunem că, este mai degrabă atât de utilă în medicină şi în alte ştiinţe
exacte, unde ar avea un rol major.
Răspunzând
la întrebarea primă: ’’cum s-ar numi mobilul meu interior de a fi
sociabil, înclinat spre a înţelege oamenii şi de a mă empatiza uşor cu
ei?’’. Nu prea ştiu cum să-l numesc, dar în general nu pornesc cu
etichetări şi nici nu prea aplec urechea la altele confecţionate de
alţii, fapt care mi-a atras în viaţă un confort psihologic. Aceasta cu
atât mai mult cu cât am observat că disconfortul cel mai mare survine de
la persoana proprie. Cea mai grea convieţuire consider că este cu mine
însumi, de aceea nici nu m-am grăbit vreodată să arunc vina pe cineva
anume, ci mă opresc dintr-un avânt şi mă cercetez, îmi pun problema dacă
nu cumva din vina mea a apărut o anumită situaţie neplăcută...
V.M.-
În orice caz, Richi, cred că este un mobil profund.. De altfel, care
este motivaţia care te-a împins şi te susţine în continuare către
această artă frumoasă?
Actorul
Richard Bovnoczki: -La mine nu a existat la început o motivaţie
conştientă pentru ordinul teatral. N-am fost un amator de teatru, nici
nu umblam înainte în lumea lui cumva. Practicasem înot şi schi de
performanţă în tinereţe, iar asta îmi ocupa mult din timp..
[Richard Bovnoczki și Ștefania Dumitru în Kiki și Bozo -teatru pentru copii]
Mă
aflam, deci, într-un punct total opus şi nu aveam nici o tangentă
conştientă cu arta în general. Chiar dacă în interpretarea poeziilor,
textelor şi dansurilor de la serbările din grădiniţă şi din şcolă mă
remarcam, niciodată nu m-am gândit că această plăcere, pe care o aveam
când mă aflam pe scenă, putea constitui ceva asupra căreia ar fi trebuit
să stau şi să mă gândesc serios. Dorinţele conştiente în privinţa
viitorului meu tranversau două domenii: medicina, cu toate ramurile ei,
inclusiv medicina veterinară, şi plus antrenoratul. Întâmplarea însă, ce
a adus cu ea o răsturnare între planurile mele, a fost una neaşteptată.
În
apartamentul adolescenţei mele exista de mult un instrument muzical, la
care uneori tatăl meu îşi mai acordează armonicele sufletului şi acum –
chitara! Exista de mulţi ani în casa noastră, dar mi-a atras atenţia
abia pe la 17 ani, când era deja poate cam târziu să mai am pretenţiile
de a realiza ceva în muzică, însă a fost timpul potrivit de a fii
direcţionat, indirect, spre actorie, acolo unde mi-am găsit un loc. De
la început am avut parte de ‘protecţia’ şi de aura unor „întâlniri”
importante cu oameni ce m-au ajutat să mă plasez pe şina cea bună a
destinului - destinul meu actoricesc.
O conjungtură bună a făcut să
cunosc un foarte bun şi adevărat prieten, acum preot, Părintele Marius
Catană, pe atunci un mic rebel pasionat al muzicii, care în urma unui
mic examen, a optat să mă ajute să cunosc câte ceva din teoria şi
practica chitarei. Mai târziu mi-a propus să dau la Facultatea
Ecologică, secţia Music-Hall pentru a-mi îmbunătăţi cunoştinţele
muzicale. Acolo am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu actoria, iar
peste doi ani m-a sfătuit să încerc să dau şi la Facultatea de Teologie-
Asistenţă Socială, cunoscându-mi o altă latură a preocupărilor mele.
V.M.-Astfel se împlineşte tot ceea ce avea să se împlinească..
Actorul
Richard Bovnoczki: Da, exact! Acesta a fost perioada în care am
frecventat cele două facultăţi la acei 21 de ani pe cât aveam atunci,
acesta fiind de fapt drumul meu către actorie. Dar, revenind la perioada
adolescenţei, am mai avut o prietenie dragă şi valoroasă cu un puşti
foarte talentat. Îi spun puşti pentru că e mai mic cu patru ani decât
mine, iar când l-am cunoscut avea 13-14 ani. El îşi dorea foarte tare să
fie chitarist. Cu el am parcurs un drum frumos până la înfiinţarea unei
formaţii. Puştiul, pe nume Daniel Garbin, alias Dany, acum cetăţean şi
locuitor al S.U.A, înainta cu salturi mari şi a devenit în timp scurt un
foarte bun chitarist. Având ureche muzicală absolută, el vizualiza
muzica şi o înţelegea printr-o anumită evidenţă, auzind-o la perfecţie.
Îl pomenesc pentru că şi el a avut un rol important în hotărârea mea de a
nu visa aiurea acolo între ale muzicii. Când am văzut la el ce înseamnă
să ai un „dat predestinat” pentru muzică, aşa după cum ar fi la el
„auzul absolut”, am înţeles atunci că eu n-am să fac niciodată asta la
un nivel atât de înalt..
[“Un tramvai numit Dorinţă” - de Tennessee Williams, regizat de Andrei şi Andreea Grosu, o producţie 'UnTeatru' Bucureşti]
Mă
bucur pentru înţelegerea perfectă a acestui aspect încă de pe atunci,
căci a urmat să o iau într-o altă direcţie, neclară în acel moment, dar
în orice caz alta în care mai aveam speranţe. Şi aşa treptat în anii
când frecventam cursurile facultăţilor de music-hall şi asistenţă
socială în Bucureşti, tot datorită unei conjuncturi favorabile, am
cunoscut printr-o prietenă un tânăr student la Politehnică ce visa o
lume mai bună... Era un autentic boem şi era atras de lumea teatrului,
frecventând “Teatrul Studenţesc Podul” (se află în Podul din Casa de
Studenţi) – sau ’Preoteasa’, se mai intitula - un centru teatral
coordonat pe atunci de Cătălin Naum... 'mult regretatul Dl Naum', după
cum îi spunea toată lumea...
Prin
acest tânăr, Sergiu, chiar şi acum bun prieten, am ajuns la Teatrul
„Podul” pe unde s-au perindat mai toţi actorii mari ai ţării noastre,
începând cu generaţia anilor 70. Aici am auzit pentru prima dată de
Academia de Teatru şi Film (prescurtat A.T.F). În „Pod”, luam parte la
un univers teatral aparte pe care Dl Naum îl crea cu aceia care ardeau
de dorinţa de a da examen de admitere la facultatea de teatru şi film. A
fost un an bogat cel pe care l-am petrecut în Pod-ul Studenţesc, la
finalul căruia am decis să mă las de cele două facultăţi pe care le
frecventam şi să dau la ATF.
V.M.: Apărând astfel motivaţia cea puternică ce i-a animat pe mai mari actori pentru şi/sau din arta teatrului..!
Actorul
Richard Bovnoczki: DA, cam aşa. Însă, a fost o mişcare riscantă...
Părinţii mei au avut mari emoţii, dar n-au încercat să mă deturneze
planului meu, ba dimpotrivă mi-au fost alături. Apoi, mai mare le-a fost
bucuria când i-am anunţat c-am reuşit! Amintiri... dar, frumoase!
[ Marian Ralea si Richard Bovnoczki in "Canalul" TVR]
O
nouă şansă mare pe care am avut-o, a fost că am ajuns în clasa doamnei
Sanda Manu. Un rafinat pedagog şi regizor, d-na Manu îndruma studentul
în aria concretului, motiva 'intendentul’ de teatru să se ancoreze în
momentul clipei în care se afla concret. Acest lucru manifesta o
prezenţa bogată în momentul scenic, determinand conexiunea studentului
cu realitatea situaţiei scenice în ansamblul ei. Pasiunea dumneaei
pentru teatru, intensitatea cu care participa la fiecare ora,
flexibilitatea şi mobilitatea ei interioară evident că reuşea să
contamineze şi să-l propulseze pe student, obişnuindu-l şi motivându-l
să aibe motoarele interioare întodeauna pregătite pentru marea cursă
actoricească! Punea accent pe antrenament interior şi lucrul individual
fără de care nimeni nu are cum să se dezvolte.
Accentua
astfel mobilitatea interioară, aceea bazată pe disponibilitatea de a
improviza, antrenament care de altfel îmi este de mare folos acum. Cu ea
am dus mai departe ceea ce am început cu Dl Naum într-o idee
aproximativă, dar totuşi oarecum diferit. Doamna Manu vine acum cu
bucurie la spectacolele absolvenţilor ei. - Doamne, cu câtă energie se
implică în tot ce face, deschiderea, receptivitatea completă,
concentrarea...! Asta am împrumutat-o de la dumneaei!
Apoi
a urmat o nouă şansă, căci la finalul anului trei de facultate am fost
selectat, în urma unei auduţii, pentru trupa domnului Dan Puric, ce urma
să pregătească spectacolul „Costumele”. Au urmat ani importanţi în
această trupă şi mai ales bogaţi din toate punctele de vedere. Am
participat cu toţii la realizarea unui fenomen! Cu generaţia noastră,
domnul Dan Puric, a realizat spectacolele:, Costumele” -1998-martie;,
Made în România” -octombrie-2001;, Hic sunt Leones” -2002 probabil şi,
Cei 150” în 2003, un spectacol aniversar, celebrând cei, de peste acum,
150 de ani de teatru românesc! Am călătorit foarte mult cu primele două
spectacole prin Europa, iar cu ’’Hic sunt Leones” am fost în China.
Atmosfera
acelor ani a fost una de excepţie. ‘Limbajul’ domnului Dan Puric îmi
era familiar de la Prima Întâlnire, trebuind să mă obişnuiesc doar cu
munca presupusă. Ce propunea dânsul necesita mult studiu şi lucru
individual, fapt de care nu prea dădeam dovadă în primii ani... A fost o
trezire mai târzie în privinţa asta, la care muncesc şi acum, deoarece
nu sunt mulţumit de mine... nici acum... că, nu lucrez pe cât cred pot
la realizarea unui rol... D-l Dan Puric a reuşit să-mi sensibilizeze
perceperea realităţii, dar şi a idealului spre care tind, a reuşit să-mi
inoculeze şi să-mi evidenţieze „idealul” meu spre care mă îndrept...
Idealul este doar o cale, nu!? Însă, merită urmată...!
Un
alt punct culminant în ascensiunea ’’întâlnirilor mele pedagogice’’ a
fost intersectarea profesională cu maestrul Nicolae Gafton. Deţinea
catedra artei actoriceşti – ’vorbirea’, cel mai important 'instrument'
actoricesc.” Domn Profesor” îi spuneam toţi cei care am lucrat cu el...
căci şi el, din păcate ne-a părăsit acum un an şi ceva... Dumnezeu să-l
ierte!... ...
Materia
dânsului era - logofonetologia, deoarece a scris „Tratat-ul de
logofonetologie şi sonopoetică”, însă ceea ce avea de oferit şi-ţi
împărtăşea era mult mai mult, era Profesionalismul Actoricesc.
Acoperea astfel toată „plaja” tehnică necesară unui actor. Dânsul
deţinea ştiinţa profesiei! Nu lasă arta actorului într-o zona a
imponderabilului prin care vreo stare fragilă sa poată deteremina
nereuşita creaţiei. Aducea date concrete de autoevaluare a lucrului cu
tine însuţi. Prin metoda dumnealui împărtăşea – ’’ştiinţa expresiilor
verbo-vocale”, acea disciplină ce analizează metodic şi expune
sistematic formele expresiilor verbale în dependenţa lor faţă de
caracteristicile fonaţiunei. Această materie se numeşte ’’Sono
Poetica’’. Singurul pedagog întâlnit în anii studenţiei ce a avut o
„metodă” în adevăratul sens al cuvântului, iar acum cred că nu-i o altă
situaţie... Dânsul era cântareţ de canto, conferenţiar şi profesor la
Institutul Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, un profesor
de canto si de tehnică vocală - urmărind vorbirea de performanţă!!
Împreună am lucrat la un mini recital, care a fost construit în
proporţie de 80% atunci... şi-mi doresc să-l duc la capăt, să împlinesc
acest proiect.
După
cum vezi traseul meu de până acum a avut parte de multe şanse, şi
totuşi, paradoxal este, că aceste experienţe încă nu s-au copt în
mine... ori, din această cauză încă simt nevoia să am un an la
dispoziţie cumva, ca o „răsuflare creativă”, în care să pun totul cap la
cap pentru a putea să-mi încep odată pentru totdeauna – ’’chemarea
personală’’... Sună ciudat dar, e adevărat!
Va urma!
Interviu aparut si la aceste reviste:
Ricki B.:-"Când Antoaneta mi-a propus ideea ei. Datorită formei de lucru
tip laborator, n-am mai fost constrânşi de timpii penibili de două-trei
luni, acordaţi azi în teatre realizării unei dramaturgii grele. Mă
întristează industrializarea artei şi a vieţii. S-a format o echipă care
într-un mod matur, a reuşit să ducă până la capăt un vis, visul
Antoanetei, devenit până la urmă, al fiecăruia."
