Interviu cu
Maestrul penelului, pictorul Ion Panduru
Motto: Poţi
spune că atingi lumea cu existenţa ta fără a o iubi şi fără a o cunoaşte?
Inadvertenţe bizare pot apărea la cei care pretind de la viaţă tot fără
sudoare, obsesie şi fără dăruire, uitând adesea că doar ceea ce iubeşti cu
ardoare poţi spune cu mâna pe inimă că ai în viaţă.
Urmărind modul de a crea, precum şi stilul de
viaţă al marilor artişti, interesant este cum fiecare mică îndeletnicire,
fiecare informaţie minusculă sau fiecare particulă de clipă trăită a artistului
este aservită artei lui şi cum de cele mai multe ori această urmărire converge
descendent până în copilărie, care de altfel are un rol hotărâtor. La marii
artişti iubirea şi măestria execuţiei face diferenţa!
Arta, că mod de exprimare şi de comunicare,
devine o plenitudine, chiar şi având numai un om în faţă, dar care fiind că o
'rămăşiţă sfânta' înţelege exact ceea ce ai vrut să comunici. Întrebarea ce
urmează: atunci poţi crea artă fără a iubi şi fără a cunoaşte măcar o particula
din lumea pe care o redai în pictură? Iată că îmi răspund şi singur prin prisma
marelui artist interviat, anume că: este imposibil!!
Poţi cocheta cu pictura, spre exemplu, poţi
spune - ce mare eşti numai că ai reuşit să redai frumuseţea unui chip, dar oare
dacă nu era chipul frumos îl puteai reda lui sieşi ca fiind aşa? Nu mă refer la
'artele' care pur şi simplu nu fac altceva decât să copieze ceea ce este în
exteriorul persoanei ce imortalizează.
În pictură, în schimb, totul depinde numai de
interior, de ceea ce vezi în om şi nu numai ceea ce se află în afara lui,
depinde de ceea ce vrei să comunici precum că ai surprins ceva la ceea ce ai
văzut la el, elementele fiind mai mult decât simpla natură fotografică -
expresivitatea surprinsă fiind rezultanta unui gând, a emoţiei sau chiar al
unui sentiment. Pictura niciodată nu se mulţumeşte cu simpla redare a naturii
şi a omului, ci îi redă - acolo unde poţi să spui că nu mai este după
standardele moderne - şi îmbogăţeşte frumuseţea (chiar a unui bătrânel) prin
determinanta emoţiei (a bucuriei de a trăi, de cele mai multe ori şi de a fi
într-un context anumit) aşa după cum se poate vedea în opera maestrului Ion
Panduru. Redarea sentimentului de respect faţă de lumea observată peste gardul
- care se pare că îl protejează - al unui simplu tataie (redat de dansul), aşa
după cum este "Meisa a lu Bale", sau spatele unui asemenea om, în
tabloul numit "Pe uliţă "; sau alt spate (ciudat, nu?) - spatele
gârbovit al unei doamne cuprinsă de un viscol, pregătită totuşi de o ploaie
torenţială din tabloul "Umbrela în viscol"! Fascinantele nuduri,
create fără pic de vulgaritate, sugerând oarecum că tot ceea ce este mai frumos
ascundem sub veşminte, apoi copleşitoarea durere a doamnei în "Despărţire"
şi a celei ce stă "Face to face" cu marea... De fapt, marea, după
motivul florilor, se află printre primele picturi ale maestrului Ion Panduru.
Este
interesantă lumea cromatică, maestre, ca un profan ce sunt m-am
mirat foarte tare când am aflat că ar fi peste o sută de culori între culoarea roz şi culoarea roşu, nefiind vorba şi de nuanţele lor!? Ar fi adevărată
afirmaţia? Da, despre roz am auzit şi eu...
Pictor Ion Panduru: Ai învăţat la şcoală că lungimea
de undă este cea care determina culoarea, iar variaţia acesteia este foarte
fină, problema este a ochiului, cât de sensibil şi cât de antrenat este. Un
interval de lungime de undă poate fi împărţit în câte intervale vrei, matematic
vorbind, şi revenim la ochi, la retină la capacitatea ei de a diferenţia.
Concret, un om poate vedea două, trei nuanţe, altul o sută sau chiar mai multe.
Citisem şi eu că un om normal vede câteva sute de culori, de nuanţe, iar un
pictor până la câteva zeci de mii, dar şi aici tot OCHIUL este cel care decide,
el este cel care conferă calitatea. Dacă te uiţi la un tablou o să vezi treceri
şi asocieri abrupte de nuanţe, de cald-rece, întuneric-lumină, şi tocmai aceste
asocieri creează confort cromatic privitorului.
-Dumnevoastră reuşiţi
să redaţi exact nuanţa dorită, să
înţeleg?
Pictor Ion
Panduru: Nu, dar încerc!
-Scuzaţi! Înţeleg acum...că m-am repetat, tocmai aţi spus mai sus indirect, cu modestia ce
va caracterizează!
Pictor Ion Panduru: Nu te-ai repetat, precizarea este
bună, cine afirmă că reuşeşte să redea exact nuanţa dorită, de o anume lungime
de undă, nu ştie deloc nici fizică şi nici nu e sincer.
-Deci că să pictezi este necesar de a cunoaşte fizică, poate geometrie şi de a avea o cultură generală aşa
cum aveţi dumneavoastră?
Pictor Ion Panduru: Hmm... Trebuie să fii în primul
rând selectiv, de altfel şi memoria este aşa, dar trebuie încurajată prin
libertate. "Să ştii să alegi" face diferenţierea obişnuinţelor,
atunci când o imagine, o senzaţie legată de imaginea care place şi încântă
determinativ, în acel moment poţi fi ca şi pe pilot automat... Pe vremea
comunismului era un slogan ce producea distanţe la prima vedere, pentru că
zicea aşa: “Libertatea este o necesitate înţeleasă!” Dacă reuşeşti să înţelegi
adevărul care-l spune, este excelent!
-Laitmotiv al interviului să spunem că ar fi vernisajul dumneavoastră, care, ca şi în oricare altă expoziţie a picturilor dumnevoastră, se desfăşoară
cu mare fast într-o locaţie din centrul Bucureştiului, după cum aţi avut şi în anii anteriori, aceasta în curs de
desfăşurare cum este?
Pictor Ion Panduru: Acum? La librăria "Mihai
Eminescu" nu a fost niciun vernisaj, s-a făcut panotarea într-o sâmbătă
dimineaţă şi asta a fost tot. De altfel, locaţia nici nu se pretează la aşa
ceva, se fac expoziţii prin bunăvoinţa d-nei directoare. Cu alte ocazii, la
alte expoziţii am făcut vernisaj, se trimit invitaţii, cineva ţine un speach.
Expoziţia aceasta ţine până pe data de 19 aprilie (n.r. 2013). La un vernisaj
din '94, am fost onorat de prezenţa maestrului Ion Ţarălunga şi a lui Fănuş
Neagu, cred că mai am o fotografie de atunci. Sincer să fiu, am avut mari
ezitări în legătură cu o expoziţie la librărie, dar privind ce lume intră, am
decis că merită, asta-vară am dat curs. Surpriză mare şi plăcută, m-au
contactat şi au venit la atelier câteva persoane care au şi cumpărat, şi nu
unul, ci mai multe tablouri! În librăria aceasta intră oameni instruiţi care
îşi permit să cumpere cărţi, care au deschidere intelectuală şi dorinţa de
frumos. Şi, au şi posibilităţi materiale!
- Înţeleg,
mă bucur că mai sunt şi aşa
oameni! Anul trecut îmi amintesc că aţi avut vernisaj într-un salon al Cercului
Militar.
Pictor Ion Panduru: Da! O expoziţie presupune o
investiţie deloc neglijabilă. Un artist care se respectă vine la fiecare
expoziţie cu multe lucrări noi, care presupun rame şi acestea nu sunt chiar
ieftine. În funcţie de sală, numărul lucrărilor este între 30 şi 50, uneori
chiar mai multe. Sunt galerii care închiriază sala contra unei sume deloc
modice, alte galerii cer o lucrare, două sau chiar trei. Personal agreez ultima
variantă, dar nu depinde numai de mine. În afară de satisfaţia morală care
contează, desigur, personal consider şi un succes dacă am un câştig mai mare cu
puţin peste zero, adică dacă nu am rămas chiar în pagubă!
-Nu vă
lipseşte publicitatea, am constatat
deseori, atât în ţară cât şi mai ales în afară, unde foarte frumos a vorbit un prieten
despre dvs. în articolul său, d-l Octavian Curpaş, cum aţi făcut
cunoştinţă cu lumea cromatică încă de la cinci anişori şi cât v-a influenţat această întâmplare în viaţă!?
Pictor Ion Panduru: Publicitatea lucrurilor bune
niciodată nu este suficientă…Au fost articole frumoase scrise de Radu Voinescu
publicate în "Viaţă Militară" şi multe articole apărute în publicaţii
de limba română din spaţiul nord american scrise de Octavian Curpaş ... şi au
fost o grămadă. Articole au fost şi în "Gazeta de Sud-Vest",
"Graiul Maramureşului" Dar, repet, niciodată nu este publicitate
destulă. Aş menţiona Internetul, Facebook care este practic o galerie virtuală
prin site-urile de specialitate, care nu sunt puţine!
Pentru că de curând am sărbatotit Sfântul Paşti :-Ce reprezintă Isus pentru dumneavoastră?
Pictor Ion Panduru: Mă feresc să intru pe acest
domeniu, nu-l stăpânesc froarte bine şi n-am o aplecare specială către religie.
Ştiu că este ‘ceva’ deasupra nostră, dar nu fac o legătură strictă. Am o
asociere ideatică cu pesonajele biblice, agreez un Isus Sfânt şi Dumnezeu, un
Deschizător de drumuri, Învierea, promisiunea iertării păcatelor şi.. cam atât.
Prezenţa popilor, comportamentul lor şi pretenţia de slujitori ai Domnului, de
intermediari între oameni şi Dumnezeu mă îndepărtează mai mult de biserica
care, la noi, a fost mai mereu de-a dreapta Domnului pământean şi nu de-a
dreapta şi chiar alături de popor, precum era preconizat. Mai bine ne oprim
aici cu acestea, e mai bine! De altfel, pictura mea vorbeşte de la sine! Am
pictat şi cruce aşa cum am simţit, poate părea mai neobişnuit, căci pare din
alt stil decât cel ortodox…
- În micul portret al dvs. Pentru o doamnă, amintit într-o scriere tot de Octavian
C., care povesteşte după ce aţi pictat portretul ce s-a întâmplat.
Anume că, după ce aţi finalizat portretul, soţul a exclamat văzându-l: "atât de tânăra nu am cunoscut-o nici eu!"; la
care dvs. aţi completat apoi că "am mers cu decenţa spre o soluţie care să-i mulţumească pe amândoi". Să înţeleg
de aici că dvs. aţi pictat atât de frumos pe doamna din
Germania, încât nici soţul nu se arăta mulţumit de frumuseţea dânsei şi poate că-i lasă de dorit? Puteţi explica acest sentiment al acelui
om?
Maestrul Ion Panduru : - Aaa, despre
portretul doamnei aceleia? Eram în Germania, Bamberg, şi aveam comandă de
portret de la o florăreasă - a nu se confunda Blumerin cu ţigăncile florărese
de la noi - o femeie umblată cu o proprietate în Franţa, Provence, care mai
frecvenţa muzeele, e adevărat, sporadic şi care mai ştiia că pictorii adoră
vinul roşu, femeile, etc. Mă rog, o idee din aceasta despre pictori, poate nu
întotdeauna falsă. I-am făcut portretul în manieră impresionistă şi am făcut-o
mult mai tânără, fapt care a declanşat reacţia soţului. Până la urmă toată
lumea a fost mulţumită şi ea, şi soţul şi eu desigur, aproape ca-n Caragiale:
‘pupat Piaţa Independenţei !”…
-Maestre, mulţi va cunosc dar poate că nu chiar în totalitate…
Maestrul Ion Panduru
: Cred că faţă
de perioada trecută este un recul major, nu mai sunt comenzi de la Ministerul
Culturii, este un dezinteres în numele libertăţii… Corneliu Baba n-ar fi făcut
niciodată portretele lui Arghezi, Mihail Sorbul, Sadoveanu, Lucia Sturza
Bulandra, Zambaccian fără acele comenzi. Acum e o brambureală infestată politic
care face imense deservicii picturii, artei în general...
Am înţeles că de mic v-au fascinat culorile în ciuda
faptului că aveţi calificarea de inginer. Aţi practicat meseria aceasta? Când aţi întocmit primul tablou, prima expoziţie, primele lucrări care v-au convins să urmaţi acest drum?
Maestrul Ion Panduru: Primele tablouri le-am pictat în
vara '70, la piciorul podului lui Apolodor din Damasc şi o vedere din ruinele
Castrului român situat pe malul Dunării, deasupra ‘Piciorului'. A fost prima
dată când am pus mâna pe o pensula şi pe culori, ce le-am găsit întâmplător la
un prieten. Atunci am lucrat din instinct, fiind pentru prima dată, ştiam
despre pictură foarte puţin şi doar din albume, ori din sălile de expoziţii pe
care le frecventam, dar mi-a ieşit!
La scurt timp după, am început să merg pe
picioarele mele, iar într-un concediu în zona Severin, la Siseşti unde am
pictat afară, la faţa locului, lângă peisaje acolo au început să apară lucrări
de care nici acum nu îmi este ruşine. Începusem să frecventez cursurile de la
centrul militar, după care altele, însă am învăţat multe din discuţii libere.
Frecventam cafeneaua de la Turn. Venea acolo multă lume de bună factură,
artişti, matematicieni, poeţi şi discuţiile depăşeau faza de fotbal sau de
femei la un nivel primar, toţi aveau altitudine intelectuală. Venea Romulus
Vulpescu care tocmai tradusese "UBU ROI" şi nu de puţine ori ne
captiva atenţia cu povestirile sale.
Dintre
pictori îmi amintesc de bunul meu prieten Lae Krasovski, de Mihu Cişmaru, de
Sorin Dumitrescu, de Liviu Stoicoviciu şi mulţi alţii. Unul dintre ei se
plângea că îi ies saşiile strâmbe şi se chinuia să le îndrepte; apropos şi de
selectivitate am ţinut minte asta cu saşiile şi am fost mirat că mie mi-au
ieşit din prima drepte, fără nicio problema peste câţiva ani! Se vorbea de
culori, de transparenţe, de reveniri, de multistrat cu semitransparenţe. Toate
aceste informaţii s-au sedimentat şi au redevenit active mult mai târziu.
Revenind...
Prima
expoziţie a fost la comun, printr-un concurs a mai multor pictori la “Cântărea
României”, undeva la o locaţie a sectorului doi. Acolo am avut primul tablou
expus la o prezentare de gen, se numeşte “Siclame”, îl mai am şi acum. Un
tablou de dimensiune medie, aşa cum sunt cam toate la o mărime variabilă. Nu
dimensiunea contează, poate fi foarte mare şi să nu spună nimic! Excepţia de la
regulă, făcând-o binenţeles Michelangelo. El a spus ca "Un lucru perfect
se compune din mici accente puse atent pe detalii!"...
- Ce vă determina să pictaţi? Poate fi pictura numită un mod de viaţă?
Maestrul Ion Panduru
: Da. Spunea
cineva că noi suntem lumea, cei înconjuraţi de un câmp informaţional aşa cum
este atmosfera, ionosfera, câmp din care fiecare preia informaţiile dorite dacă
este acordat pe o anume frecvenţă, ca aparatul de radio. Conectarea este mai
complexă, presupune o pregătire, o anume disponibilitate aşa cum se spune că
cine are urechi să audă - aude! Cine are ochi să vadă - vede! Interesul pentru
o anume informaţie este un filtru selectiv. Un alt local celebru în anii '70
era cofetăria Albina. Aici venea Nichita, venea Păunescu, veneau mulţi alţii,
cu precădere poeţi, literaţi, venea Tazlaoanu cu nevasta Margot care se
înrudeau, după cum spuneau ei, cu Octavian Goga. Poate că ar merita o discuţie
mult mai amplă despre aceste locaţii, care au amprentat puternic lumea
artistică a vremii. Acum e o brambureală infestată politic, care face imense
deservicii picturii, artei în general..
-Maestre,
mă copleşiţi...
Pictor Ion
Panduru: Da, uneori sunt aşa de prins de câte un tablou încât n-am somn. Mă
trezesc şi noaptea ca să fac ceva, să pun o pată de culoare sau să corectez
ceva, asta dacă s-a uscat ceea ce am făcut mai înainte, uneori visez despre
subiect... Cred că li se întâmplă multora să fie captivaţi, să aibe insomnii,
nu sunt singurul.
Când
pictez, sunt undeva în afara mea, sunt aşa de detaşat de sfera personală, încât
nu mă gândesc la nimic altceva decât la ceea ce fac, atunci parcă aş fi pe
pilot automat, alţii spun că sunt posedaţi, poi, de cine ? N-o să aflăm
niciodată, nu se poate explica, doar se trăieşte...
-Totuşi,
care sunt muzele dumneavostră?
Pictor Ion
Panduru: Muzele sunt, ţi-am spus, imaginile care-mi plac sau un imbold imaginar
interior, acesta putând fi determinat şi de ceea ce văd, dar este vorba de o
preconstrucţie de elemente compuse...
Referitor la muze, muza - noţiunea - s-a golit
de conţinut, cel puţin pentru mine, nu există o "muza" care să
determine într-un fel sau altul pictura mea. Da, putem spune că simt imbolduri
care mă determină să aleg o tema sau alta. O imagine, un succes financiar, o
comandă fermă, da, pot fi şi alţi stimuli foarte convingători!
-Femeia în general va inspiră şi
ea în egală măsură,
bănuiesc!? Dacă aţi
face o diferenţă netă între admiratori, între bărbaţi
şi femei, cam care parte ar prima?
Pictor Ion Panduru: Admiratorii, sunt că îngerii,
asexuaţi!:)
-În general, personal am observat că femeile sunt mai receptive la frumos, la
artă. Ce părere aveţi?
Maestrul Ion Panduru
: Mă inspiră
orice imagine frumoasă! Se observă şi în album. Dar, este falsă şi
discriminatoare afirmaţia, căci sunt admiratori şi de-o parte şi de alta,
uneori femeile dau pentru un parfum…doar din cochetărie, a nu se amesteca
lucrurile! Da, “galeria virtuală” este un câştig uriaş pentru pictură, şi ai
avantajul că îţi alegi prietenii dintre cei cu preocupări comune şi de o anume
calitate.
-Personal nu mă pricep prea mult la pictură, decât prin prisma încântării ochiului, aşa cum tind să cred că suntem toţi care nu pictăm, necesită pictura o tehnică? Şi
dacă da, puteţi spune că tehnica dumneavoastră a ajuns la apogeu?
Pictor Ion Panduru: Despre tehnică... ea este ca o
unealtă, ca un stilou, pix sau mistrie, poţi spune că stiloul tău este la
apogeu? Cred că altceva ai vrut să şti, dacă exprimarea plastică este la
altitudinea maximă ? De unde să ştiu cum voi evolua? Ascendent sau dimpotrivă …
?
-Aşa
numita artă fotografică se confundă cu pictura, până la a o face să dispară?
Maestrul
Ion Panduru : Niciodată asta, nu se va întâmpla! Şi pentru că sunt diferite,
complet diferite! Fotografia nu crează emoţie, eventual o surprinde!
La îndemnul dvs., maestre, am urmărit tot mai atent ceea ce se poate
constata în pictura dvs: spaţiul foarte bine înfăţişat,
forma strălucit conturată a lucrurilor şi ale fiinţelor, frumuseţea florilor prin conturul lor foarte fin
conturat, chiar sentimentele oamenilor înfăţişaţi.. nu ştiu, nu înţeleg cum de reuşiţi
atât de bine? Apropo de oameni, sunt înfăţişaţi
extraordinar cu emoţiile şi trăirile pe care le au!! Cum de reuşiţi
atât de bine?
Pictor Ion Panduru: Ooo, oho, mă copleşeşti cu
laude...
-Maestre, eu am fost copleşit tot timpul de când va cunosc şi nu-mi revin nici acum! Va mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea de
a împărtăşi deschiderea ce va caracterizează către
frumos!
Iar, pentru că acum, pe data de 11 aprilie, sărbătoriţi împlinirea unei vârste onorabile, va
doresc: Mulţi ani Fericiţi în continuare! O viaţă frumoasă, aşa
după cum ştiţi
foarte bine sa vi-o drimuiţi, de altfel!!
Maestrul Ion Panduru
: Mulţumesc!
Sănătate să fie la toată lumea!
Interviu publicat și la aceste link-uri:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu