joi, 25 mai 2017

“O scrisoare pierdută” la teatrul “Satiricus – Ion Luca Caragiale” - cronică






Motto: In el este:  
Precum unei piramide,  
toate piesele pot să anime,  
Culmea e pe la mijloc,  
dar prima e şi ea cu foc,  
iar a doua-i colosală,  
ultima-i şi ea promitară,  
a treia, a patra sunt tot tare,  
nu poţi hotărâ care-i mai mare...! 



V-am dat teatru vi-l păziţi
Ca un locaş de muze
Prin el curând veţi fi vestiţi
Prin veşti departe duse
(Matei Milo)
Comparativ cu alte popoare, care n-au avut atâtea confruntări repetate cu forţe obscure (popoarele migratoare) şi mari puteri, mai mult sau mai puţin creştine, noi romanii ne-am cam întârziat cultură proprie... După cum se vede s-a întâmplat involuntar. Însă, în momentul izbucnirii acesteia multe s-au mai întocmit şi multe minţi luminate gândirea noastră autohtona a făurit. Acest nume dintre marii şi primii cronicari – G.Ureche – apoi primul teatru romanesc (1852)şi mulţi alţii autori, incepand Cantemir, până la Eminescu, ce reprezintă culmea gândirii noastre româneşti, cât alte nume ce au continuat a evolua în orice domeniu. Dar, iată că acesta gândire a dat naştere alteia care aruncă în aer incultura, ca apoi să pună baze solide unei culturi solide. Aceasta tind sa cred ca este satira şi a plecat de la întemeietorul aşa-zisului curent – Ion Luca Caragiale, prin satirizarea tipologiilor umane.


  Posibil ca, doar văzând pe viu, să zic aşa, o piesă de teatru a acestui impresionant dramaturg, realizezi cât de mult se “asortează” baza acestui teatru cu gândirea lui Ion Luca Caragiale, în sens de asemănare izbitoare. Şi, nu avea cum că o gândire precum cea a maestrului Sandu Grecu să nu fie asemănătoare cu cea a prestigiosului autor, dat fiind faptul de a dori zeflemisirea aspectelor negative ale politicului cât şi a mecanismelor “obscure” prin care se determina influenţarea societăţii întregi prin acestea. Satirizându-se tot ceea ce reprezintă acest lucru şi mai ales înlăturând ce ar cuprinde satira, ar însemna curăţirea sistemului... Dar, aşa după cum personajele Caragiale nu bănuiesc, nici comicul iniţial pe care-l isca, cu atât mai puţin politicul asemănător inclus penibilului satirei. Se spune că trebuie să ai obrazul gros pentru că mulţi dintre cei cu astfel de funcţii publice să le ocupe şi să se întâmple pentru mult timp..

 Asemănările de gandire si de optica societala dintre dramaturg şi regizor/director de teatru merg până acolo că s-au introdus personajelor asemănări cu politicul autohton, cu problematica principală în care e cuprins, dar păstrându-se procedeele compoziţionale, desfăşurarea de bază a conflictului, limbajul autorului, dansii au mai introdus ceva termenii specifici gândirii acestui tărâm românesc. 
 Deci, sunt asemănări şi diferenţe, dar de aşa natură că toate sensurile nu se prind de la simplă privire. Cum şi fiecare rol se îmbogăţeşte şi actorul devine mai bun într-un rol pe măsură ce îl joacă, sensurile se multiplică.



 Asemănarea mai mare dintre autor şi regizor se distinge mai mult acolo ca ambii sunt fini observatori ai societăţii şi ai omului, ca apoi să-şi dea repede seama de ceea ce nu-i prea normal. Ion Luca Caragiale, fiind un om cult, desigur că nu avea cum să inventeze totalmente asemenea tipologii umane, unul şi unul, şi să le redea viaţa în aşa fel încât să existe în mai multe forme acolo unde sunt romani, el având desigur la baza nişte “modele”.
La Teatrul Satiricus Ion Luca Caragiale se joaca si in sala.




 Sub imperiul geniului său a descoperit în societate ceea ce avea nevoie, a căutat cumva să le înţeleagă şi le-a transpus în aşa măsură ca satira o crează personajele singure, ba chiar am spune că se satirizează ele între insele la un moment dat, ca apoi în exterior să se vadă aceasta. La acest autor genial, de aceia a şi fost iniţial contestat, căci nu toată măiestria lui s-a distins din prima, de pildă după cum ar fi sensurile numelor personajelor, aşa după cum G.Ibrăileanu a descoperit mai târziu.









Maestrul Sandu Grecu, de asemenea, a găsit o paletă largă şi diversă că asemănare cu personajele lui Caragiale, iniţial proiectate doar într-un orăşel de provincie, ca apoi să distingă amploarea tipologică “provincială” chiar în “inima” politicului de peste tot, inclusiv în această capitală din spaţiul estic românesc - Chisinau.



https://www.youtube.com/watch?v=lizi2rzMY9c

marți, 11 aprilie 2017

“MIGRAAAANȚI sau PREA SUNTEM MULȚI PE NENOROCITA ASTA DE BARCĂ”- de la teatrul “Satiricus Ion Luca Caragiale” - cronica





In el este:
 Precum unei piramide,
toate piesele pot să anime,
Culmea e pe la mijloc,
dar prima e şi ea cu foc,
iar a doua-i colosală,
ultima-i şi ea promitară,
a treia, a patra sunt tot tare,
nu poţi hotărâ care-i mai mare...!


  Mergând la teatru avem din start în minte imaginea de spectator care stă lejer pe un fotoliu şi apreciază, gustă şi memorează aspectele ce-i surâd din comoditatea caracteristică lui pentru actul artistic manifestat pe scenă, nu-i aşa? Însă, dacă acest aspect al comodităţii este contrabalansat cumva, ba cât şi al memorării “aspectelor plăcute” nu mai sunt la fel, deoarece atipicul piesei te-ar împinge cumva la un rol mult mai activ,  tu, ca spectator, fiind chiar pe scenă...?

  Este totul diferit, dacă la asta nu te-ai antegândit… E despre cum ar fi să exişti practic, chiar şi numai pentru 2 ore, în pielea unui migrant aflat în barcă. Dacă nu poţi percepe jocurile psihologice, anumite senzaţii tari, sau pur şi simplu nu te poţi transpune în altul, într-un seamăn, ori numai într-un “amărât” de migrant, atunci cu adevărat că acest spectacol n-ar fi pentru tine. Nu doresc să fac un deserviciu acestui teatru drag mie, ci să te provoc să mergi să-l vezi, să-l simţi, să te laşi cuprins de toate emoţiile ce te vor cuprinde încă de la început, până la finalul piesei, pe tot parcursul căreia nu cred c-ai mai avea măcar un timp pentru vechile tale gânduri rumegate şi poate cam ruginite...

  În orice caz, scena, sala, ori mai bine zis - schimbarea dintre ele, piesa, oamenii, actorii, de fapt comandantul bărcii (ce-ţi va da ordine... musai de executat!), sau echipajul în care tu “spectator” te afli,  dar pare că senzaţiile “dezechilibrate” legate de ea (ceea ce poate trezi nesiguranţă…la unii), marea ce te învăluie şi parcă te “înghite” (dintr- un ecran mare, sunetul puternic..) totul te captează şi te introduce într-o atmosferă în care începi călătoria ca “migrant”.
  Jocul metaforelor psihologice a început şi trăieşti momente “balansate (nu numai de barcă, ci…), de fragmente de viaţă/i ale tuturor felurilor şi genurilor de migranţi, însă poate că şi de unde extrema ei - moartea... nu a ta, desigur! J  
 Este doar jocul psihologic prin care eşti “tras” într-un culoar empatic (sugerat, nu obligat; doar că n-ai cum să nu te transpui tu – om adevărat!)prin care, rând pe rând, din migrantul care eşti în barcă treci prin alte personaje/persoane ce au migrat deja, ori au ajuns la “destinaţie” s-ar spune, însă se află în greul situaţiilor dificile, de altfel. Spectrele şi fragmentele de viaţă ale migranţilor ţi se înfăţişează, se explică, se propun şi detaliază ceea ce vei fi prin perspectiva celor trei dimensiuni: - a ce te aştepţi să găseşti unde migrezi: - ceea ce vei găsi, de fapt, unde mergi; - şi, ce vei face întocmai prin condiţiile ce sunt, dar ţi se impun + obligatoriu să le urmezi ca să supravieţuieşti…!


  Expectanţele sunt variate, însă toate sunt în primul rând supuse presiunii riscului că “suntem prea mulţi pe nenorocita asta de barcă” (de unde şi titlul), dar care mica barcă prin dimensiunea ei filosofică este generalizată la un moment dat şi transpusa la nivel global, prin asocierea cu întregul glob pământesc (mai ales în punctul culminant, spre final). Până acolo, însă, spectatorul-migrant este invitat să vizioneze cu ochii minţii exemplul altor persoane/migranţi, ca prin capacitatea empatiei fiecare este supus reprezentării de a se transpune singur pe sine în ceea ce poate el însuşi ajunge, în funcţie de sex, rasă, pregătire sau chiar religie.
 Motivaţia principală a fiecărui migrant, cât ar fi el de primar, sau chiar primitiv, nefiind aceia că el caută o viaţă sigură, înstărită, mai echilibrată din punctul de vedere al mai multor intemperii naturale, societale sau flagelar-materiale a comunităţii de baştină, ci faptul de a constata prin emigraţiune existenţa vieţii de după moarte… – Asta nedumerire au zis dânşii (migranţii – actorii – transportatorii..) că au..! Astfel această simplă emigraţie ajunge să fie transfigurată, ca orice altă trecere sfântă, spre un pământ “promis”, sau cel mult care le va întrece viziunile unei vieţi promiţătoare.


 Acea călătorie/trecere în veşnicii, în care există Binele Etern, promisă de canoanele sfinte, chiar există oare după aceasta “nenorocită” de plimbare buclucaşă cu barca pe apă sau pe întregul pământ?

  Responsabilitatea oricărui migrant este enormă, referindu-se nu numai la cea pentru sine, ci şi pentru cei rămaşi acasă, pentru care ei la fel trebuiesc “traşi prin acest “traseu” ca să aibe şi ei o viaţă bună – veşnică. Aceasta-i toată filosofia... Precum în “Hamlet”: - a fi sau a nu fi - pe o nenorocită de barcă? Dar, se pare că da, aceasta fiind condiţia nescrisă, neexemplificată, dar atît de inclusă Eternităţii.

 Se distinge o cunoaştere bună, amănunţită dar şi variată a omului(din partea creatorului in primul rand), respectiv a migrantului şi a tuturor ipostazelor şi a sacrificiilor pe care trebuiesc ei să le facă, fiind supuşi atâtor pericole neaşteptate, neprevăzute, neimaginate iniţial de ei, ci doar de autor(d-l Matei Vișniec) şi regizor... Dânşii, nu numai că au imaginat nişte personaje, dat fiind faptul că tot se trăieşte “pe viu”, sau măcar aproape, ci mai sigur că au găsit exemple destule pe care le-au îmbogăţit după natura proprie şi talent…



 Regizorul şi autorul, într-un efort constant, cât şi prin cel concret al actorilor, sugestionează şi “trag” spectatorii într-o 'cursă psihologică de a fi ei înşişi migranţii bărcii, în care practic şi stau, asistă, sunt parte a călătoriei, nu numai pentru că stau la propriu în barcă, ci şi aceia care pot devenii, dacă prin mijlocul acela de transport enigmatic – numit barcă, vor ajunge la destinaţie pe tărâmul mult visat. Acolo unde la un moment dat se asociază tărâmul visurilor cu Viaţa de Apoi, cu Veşnicia, dar pentru care trebuie să suporte ei necazurile tuturor călătoriilor pe care neapărat trebuie să le parcurgă pentru un astfel de scop ce pune în joc tot, chiar viaţa pământească, “pentru că oricum o ai pe cea de a doua”... Ne aflăm şi în acest timp iar asocierea este colosală pentru o asemenea piesa/teatru/mesaj, respectiv învăţătură ce ar trebui de urmat, desigur de către migraţi.

  Barca, adică de la ea se pleacă - de la obiectul cu pricina, în care există presiunea exercitată de faptul că sunt “prea mulţi”, respectiv mai mulţi decât numărul ce iniţial o astfel de “plută” filosofică îl poate suporta, tot la fel cum pentru cealaltă “barcă” – pământul - prin extensie, chiar de este mai larg şi variat, existînd posibilitatea ca migranţii să traverseze mai multe frontiere, în ciuda spaţiului (Schengen) larg, totuşi prezintă cu atât mai mult multe condiţionări...


 Există astfel treceri enorme în aceste jocuri psihologice:
- Transpuneri ale migranţilor în diferite alte personaje ce pot deveni la rîndul lor;
- Transecţionări şi transversari ale politicului actual în cel care poate fi, respectiv al aceluia care nu prevede protecţia unor astfel de “personaje”, dar ‘tragerea’ lui (de către o “consilieră inteligentă”) către unul mai uman, care poate prevede susţinerea unor astfel de oameni. Se schimbă politica printr-o filosofie de viaţă, o întreagă antropologie exemplificată prin fapte, acte şi exemple vii.
- Transpuneri diverse a spectatorului în migrant, dar şi invers resugerarea de a redevenii spectatorul care prin empatie a învăţat lecţia;
- Trecerea mării şi ajungerea pe tărâmul visat, sugerează ajungerea la un nivel superior de înţelepciune – după cum se pleacă dintr-un loc al riscurilor de tot felul, al nevolniciilor şi sărăciilor, echivalează pentru spectatorul ce şi-a învăţat astfel lecţia – Iluminare, chiar Înviere...!


 În orice caz un spectacol ce nu trebuie ratat...!




duminică, 5 martie 2017

INTERVIU CU ACTORUL RICHARD BOVNOCZKI! (II)

Motto:” Teatrul este instanţa supremă în rezolvarea problemelor de viaţă.” Aleksandr Ivanovici Herzen  
În general, prietenos, galant, firesc, deloc teatral, nici măcar în teatru, actorul Richard Bovnoczki are prezenţă pe scenă și este un OM în toată puterea cuvântului...!  
Am avut ocazia să fiu lângă el când se pregătea pentru un eveniment. Mă invitase dinainte la el acasă. Acolo în sufragerie, eu stând pe un scaun, el citind focusat, vorbind şi cu mine totodată, recitind şi recorectând textul pe care urma să-l prezinte la acel eveniment, astfel era episodul... Mă simţeam de parcă picasem într-un moment nepotrivit, dar am uitat curând asta urmărind captivat un colaj actoricesc. Mi-a propus să merg merg cu el – am acceptat imediat, deoarece întotdeauna prezența lui îmi provoacă un izvor inspirant care se menţine. Mă bucuram să văd pe viu pregătirea unui actor, o reprezentaţie, chiar dacă era vorba de un mic moment teatral numai de el montat. Richard îmi povestea altădată că implicarea lui în joc e aceeaşi atât pentru 4, cât şi în faţa a 400 de spectatori, indiferent de faptul că ar fi vorba de o piesa de teatru sau un mic colaj, aşa după cum era să fie acesta. „Diferenţa o reprezintă relaţionarea cu publicul” – completa, dar cred că se străduieşte să o aibe întotdeauna la fel – într-un nivel înalt. Ajunşi la locul evenimentului, urcăm la un etaj doi, unde se observa cât era de aşteptat. Neintrând imediat, gazda ne-a instalat altundeva, moment în care el din nou repeta. Atunci l-am întrebat dacă are emoții, iar el a spus: „-Întotdeauna am, dar mai rău ar fi să nu am...”.
Cine îşi aminteşte anteriorul interviu, respectiv despre situaţia datorită căreia ne ştim, însă este vorba de un întreg proces de cunoaştere a lui. Ne întâlneam anterior pe la liturghii... dar, cea mai mare bucurie o aveam ori de câte ori mă invita la teatru. Am urmărit debutul lui încă din anii 98-99 pe când se afla în trupa lui Dan Puric, fascinat de acele spectacole unice şi celebre, precum „Costumele”, sau „Made în România” şi altele. Le-am vizionat de nenumarate ori, mereu cu sufletul la gură şi respiraţie reţinută... Redescoperindu-l după mai mulţi ani, fiind la fel ca om, cât şi acelaşi actor modest ce nu-şi dă aere, de parcă ar fi fost la început de drum, am sesizat o mai mare dorinţă de a se perfecţiona, mai multă forţă de interceptare şi relaţionare în a face cât mai mult pentru un anumit rol. De aceia, cred că nu avea cum să nu fie cooptat la cât mai multe piese importante precum ar fi „Moskova-Petuski”, prin arhienormul şi singurul rol Costea – dar, şi în multe altele premiate; câteva mai menţionând: „Un tramvai numit dorinţă”, spectacol premiat la Festivalul Naţional de Teatru, FNT 2015, şi la multe alte festivaluri independente, unde Richard a fost premiat a doua oară şi pentru rolul lui - Mitch; de asemenea la festivalul UNDERCLOUD. „The sunset limited" a fost nominalizat la Gala UNITER, la categoria cel mai bun spectacol, ce are în regie pe Andrei şi Andreea Grosu.  

- Mulţumesc...! Spuneai în anteriorul interviu faptul că, deși ai avut multe șanse-întâlniri în traseul tău de până acum pe care-l parcurgi prin artă, menţionai faptul paradoxal că, aceste experiențe încă nu s-au copt în tine, ce părere mai ai despre acest aspect?  
Actorul Richard Bovnockzi: - Nu mai știu exact la ce am vrut să mă refer anterior, dar preocuparea e aceiași la fiecare rol: să reușesc să realizez o construcție rotundă a fiecărui personaj. La acest aspect intră în discuţie vorbirea, felul de a fi, mecanismul gândirii, gama asta gestuală, comportamentul, expresia facială... Ori din a.p.d.v. nu mă pot declara întocmai mulțumit. Pe scenă, aşa după cum se prezintă o piesă anume, spectatorul trebuie să vadă că există un om şi nu un rol. Atunci când se întâmplă asta e minunat!  

- La piesa „Un tramvai numit dorinţă”, în urma căreia ai și fost premiat (FNT 2015)urmăream încântarea și destinderea juriului ce o avea ori de câte ori intrai pe scenă, ba şi a spectatorilor, văzând toţi eleganţa şi siguranţa cu care ai jucat pentru acest rol-om? Ce înseamnă pentru tine un premiu?  
Actorul Richard Bovnockzi: În genere un premiu binenţeles că este o bucurie, dar nu este un scop în sine...!  
- Exista vreun rol care să te fi motivat mai mult pentru a perpetua acestă vocaţie frumoasă?  
Actorul Richard Bovnockzi: Vocaţia însăşi mi-a întărit sentimentul de a face actorie. Rolurile mi-au trezit spaime, bucurii, îndoieli, dar şi convingeri în acest sens.  
Momentul culminant în care am conştientizat prima oară că eu asta vreau să fac – adică actorie - a fost prin anul patru de facultate când repetam la un spectacol de licenţă. Se crease un dialog real, intens, doar de o clipă, dar în care scena vibra sub mine într-un mod unic până atunci. De parcă mi-ar fi strâns picioarele de scânduri şi mi-ar fi spus, „mă simți? Eu te simt. Te ştiu... Te-am aşteptat... Rămâi!” A fost un moment memorabil, chiar de numai o clipă, însă atât de viu resimţit pentru că îl simt şi azi. Orice rol înseamnă o parte din ce însemn eu la perioada respectivă.  

Sunt şi roluri care m-au găsit nepregătit, dezorientat, sălbatic, aşa după cum ar fi Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”... A fost o perioadă în care eram foarte haotic în lucru, incapabil să creez cadrul emoţional şi raţional pentru personaj. Deşi, în ciuda acestui fapt, aveam marea şansă să lucrez cu Yuri Kordonski şi cu o distribuție foarte bună la această piesă...  
- Wow, interesant, ce analize...! Simţire aleasă şi reală a interpretărilor...!  
Actorul Richard Bovnockzi: Da? Ei... Cu alte roluri m-am întâlnit în acele perioade favorabile şi m-am putut bucura mai mult de ele. De aşa natură este toată perioadă de la teatrul „Un teatru”, unde am lucrat împreună cu prietenii actori şi regizori în piese deosebite, aşa după cum ar fi: „Un tramvai numit dorință”, „La ţigănci”, „Livada de vişini", „The sunset limited", toate în regia Lui Andrei şi Andreea Grosu. Pe urma „Hamlet” în regia lui Peter Kerek, şi „Veghe" de Moris Panych în regia lui Dan Lacatuşu.  
–Dar tu joci si la alte teatre, nu?  
Actorul Richard Bovnockzi: Da, colaborez şi cu teatrul Bulandra, Odeon, Teatrul National Bucuresti (TNB), Teatrul Evreiesc de Stat, cel de la Ion Creangă pentru copii, Excelsior...  

Penultimul spectacol, la care am avut premiera anul trecut prin noiembrie, numit „No man's land", în regia lui Alexander Morfov, scenografia Nicola Toromanov, îi am ca parteneri permanenţi pe Mihai Călin şi Ciprian Nicula, şi totul mi-a dat o bucurie deosebită. Distribuția e mare, toți actorii sunt valoroşi. Am avut o perioadă bună de o lună şi ceva în care Saşa, (aşa îi spunem regizorului) Mihai, Ciprian şi eu am forat şi exploatat adâncimile situaţiilor şi ale textului. Simţeam cum personajele noastre capăta puls şi iau viaţă. A fost deosebit. Mă bucur că l-am întâlnit pe Ciprian, un actor foarte tânăr şi matur în lucru. Un talent aparte. Şi că am avut şansa să mă reîntâlnesc cu Mihai pe scenă. Noi mai jucăm împreună şi la ARCUB în piesa „Schneider şi Schuster”. E un partener minunat şi un prieten la fel. Are o doză de nebunie care ajută mult în actorie.  
Acum, adică va fi până în aprile, la Unteatru - căsuţa mea în teatru - am parte din nou de ceva deosebit: - Întâlnirea cu Alexa Visarion! Un mare regizor, o pesonalitate teatrala importantă, cu o experiență foarte mare, atât de teatru cât şi de viaţă, sensibil, sincer şi atent. Cu siguranţă aceia care l-au întâlnit au avut parte de experiențe diferite. Andrei Seusan (partenerul meu de joc) şi cu mine ne bucurăm de o „întâlnire” mai aparte cu dânsul, cred eu.
După câteva spectacole pe care le-a văzut la Unteatru, şi cunoscând în parte ce se întâmplă acolo, a fost atins de dorința de a lucra ceva în acest spațiu. După lungi consultări şi căutări a optat pentru o piesă mai puţin cunoscută la noi, de-a lui Eugene O'Neil - „Hughie”. Se joacă în două personaje. Lucrul pentru ea este o întâlnire elaborată şi profund abordată! Îmi place.  
- După atâtea activităţi îţi mai rămâne timp liber?  
Actorul Richard Bovnockzi: Împreună cu Andreea, soția mea, în domeniul lui, încercam să ne facem programul în aşa fel încât timpul petrecut în familie să fie cel mai puţin afectat. Este o luptă...  
- Legat de acest aspect, cineva spunea că: „Sufletul nu are vacanţă!” Ai o legătură cu Dumnezeu cred, ne-ai putea împărtăşii din experienţa ta?  
Actorul Richard Bovnockzi: E totuşi un lucru intim şi mi-l păstrez. Spun doar atât, anume că: relaţia mea cu Dumnezeu, cu Iubirea Lui, este una permanentă, orice aş face şi oriunde aş fi. EL însemnand, de fapt, Iubirea Absoluta.  
- Femeia în general te-a ajutat/inspirat în cariera ta, bănuiesc... cam ce ai putea comenta?  
Actorul Richard Bovnockzi: Bineînţeles că m-a ajutat. Fără mama nu îţi puteam răspunde la aceste întrebări. Sanda Manu a fost profesoara mea dragă de actorie. Soţia mea mi-a umplut viaţa şi mi-a născut doi copii – Minuni!!  
Şi, nu e spaţiu suficient în această rubrică ca să vă mai spun.  

Cam care ar fi diferenţa dintre doi actori cu aceiaşi pregătire?  
Actorul Richard Bovnockzi: Poi, e simplu: Persoana, Educația, Experienţa de viaţă, Şcoala şi nu în ultimul rând Experienţa Profesională.  
-Ce părere ai despre telenovele?  
Actorul Richard Bovnockzi: Produse strict comerciale... majoritatea sunt facile şi de proastă calitate din care doar câteva depăşesc acest statut. Fac parte din gama elementelor de îndobitocire, vorbind de cele de proastă calitate. Subiecte sociale uşoare, aşa după cum ar fi dragostea între doi tineri sau adulţi, probleme în familie cauzate de sărăcie, ori sunt foarte bogate si altele sunt problemee, etc. . Se lungesc pe episoade foarte lungi, datorită unor intrigi sau obstacole, le face ca în aparenţă să pară imposibil de nerezolvat, dar de aceia –vezi Doamne - ajung să fie triumfătoare. Generaţia a treia şi nu numai, îşi crează o dependentă de aceste telenovele. Îşi aranjează programul zilei în aşa fel încât la ora telenovelei să poată să fie în faţa televizorului. E înspăimântător.... Dar, asta e dintotdeauna. Cervantes tot cu asta lupta, anume cu valul nestăvilit de romane cavalereşti de proastă calitate. Din asta s-a şi născut „Don Quijote”. Prin aceste telenovele se mai nasc scenarii, piese de teatru, filme, inteligente care comentează acest fenomen. Personal nu le gust, nu mă regăsesc în asta, consider că vocația şi datul meu sunt dăruite pentru ce intra în sfera artei.  

Ţi-aminteam că în acest gen mai sunt şi mici excepţii. M-am referit la o telenovelă argentiniană „Muneca brava" din anul 1998, anul în care am văzut eu câteva episoade din această telenovelă. Imaginea, scenariul, regia şi jocul ei actoricesc depăşeau cu mult nivelul telenovelei. Am urmărit anume mai multe episoade pentru a vedea dacă această calitate se păstrează pe parcurs. Şi, da, se păstra. Rareori dădeai de un episod mai slab. Reuşeau să fie inventivi şi proaspeţi. Era clar că şi-au dorit asta. Numai că acest gen de telenovelă este foarte, foarte rară.  

- Actualmente în teatrul nostru românesc, sau în producţia de cinema, consideri că se face artă?  
Actorul Richard Bovnockzi: – Se face şi artă... În general arta a fost mai rară cred eu, dar întotdeauna a existat, căci altfel vedeai numai maimuţe pe stradă, deoarece s-ar resimţi automat în societate o lipsă spirituală. Numai prin faptul că domina comercialul şi proasta calitate a rolurilor în sine, ce să mai spui de interpretare sau altceva, n-ai ce comenta. Arta reprezintă insula aia mică, dar ce are un rol determinant-hotărâtor, din cauză că impune nişte valori care imprimă, determină devenind valorile active, tractează societatea după ea. Este vorba despre acea hrană sufletească, ce nu numai că hrăneşte, dar şi educă şi face asta chiar pe cei aflaţi la vârste înaintate, care, probabil, nu mai aveau aşa pretenţii, sau nu mai credeau că mai pot învăţa.  
- Cam pe cine şi ce modele ai?  
Actorul Richard Bovnockzi: – Am multe modele demn de urmat, atât în ţară cât şi din afara graniţelor. Dar învaţ permament si de la colegii mei. Multumesc! 



Interviul se mai afla si:  http://confluente.ro/valerian_mihoc_1487535598.html

Pentru că azi împlineşti o varstă:

Simplitatea ți-e prieten fidel,
Dorința de a fi tu în orice fel,
Vocației-rol de a nu te dezice,
Artei de a nu-i juca feste piezișe..
Prin fiecare rol, Rolul îți joci,
Eforturile-ți nu le mai socoti,
Numai Arta în toate să primeze,
Frumosul ei să fie pe metereze..
Drag prieten, de ziua ta îți doresc în continuare roluri care să-ți continue ”Rolul” ce ai găsit de cuviință că-l ai în ceea ce ți-ai propus și ceea ce dorești să împlinești prin tine, căci talentul oricum mereu e lângă tine, dat fiind faptul ales cum în sârguința continuă ce o manifești, îl menți mereu treaz, vivace, superb..! Acestea fiind, îți doresc numai să te ocrotească Cel de Sus și să te te iubească în continuare!
La mulți ani Fericiți, Ricki!!